Domnul de la Mega

Am două Mega Image-uri în zona mea, unul mai mic la care ajung doar traversând o stradă iar altul mai măricel la aproape o stație de mers pe jos.  

La acesta mai măricel, găsesc câteodată, la casă, un domn înalt, cu barbă lungă şi alură de călugăr (nu știu de ce-mi vine să spun asta, probabil și din felul lui foarte serios de a fi și poate un pic din modul în care  se îmbracă). Ei bine, acest domn special, are un obicei aparte: dicolo de faptul că te salută cu multă căldură la venire și la plecare, te reasigură că ai făcut o alegere bună la fiecare produs pe care îl scanează și ți-l pune în sacoșă.

Cam asta ai auzi dacă ai fi în fața lui:

Ați luat o brânzică  de vaci, foarte bine;

O bere, foarte buna;

Un avocado, perfect;

Aveți și o pâine, e foarte bine.

Apoi îți spune cât te costă iar ție îți vine să zâmbești pentru că n-ai mai întâlnit așa ceva niciodată și pentru că, ce să vezi?, toate alegerile tale sunt în categoria bine, foarte bine sau chiar perfect.

Pe drum până acasă mă distrez imitându-l (cu drag, bineînțeles): “Ați luat un avocado, perfect”

La ultima vizită la Mega luasem printre altele și o cutie cu salam de biscuiți.

Ritualul s-a repetat întocmai până la cutia cu salamul de biscuiti care rămăsese ultima. A scanat-o fără să spună nimic iar eu cu ochii măriți de uimire l-am întrebat:

-Aoleu, asta nu e bine?

M-a privit mirat  ca și cum îl scosesem brusc din universul lui, s-a fâstâcit fracțiune de secundă și apoi a zis zâmbind:

–Ba eu cred că e chiar foarte bine.

Am răsuflat ușurată și i-am răspuns:

–M-am liniștit.

Apoi ne-am salutat, el urându-mi o seară bună iar eu plecând, în lumea mea, în care alegerile pe care le fac nu pot fi altfel decât foarte bune sau chiar perfecte. Martor îmi este domnul de la Mega.
Și uite ce simplu este, câteodată, să îți aduci aminte de oameni zâmbind. 

Fiecare cu aripile lui

Undeva, în deșertul Wadi Rum, când începuse să se lase bine noaptea iar ecoul muzicii se stinsese, lăsând în urmă mici fuioare de praf și energia pașilor ce se prinseseră mai înainte în dans, un beduin ne-a făcut semn să-l urmăm.

“Unde?”

“Spre deșert”, ne-a arătat el.

Dincolo de șosea, cât  vedeai cu ochii, se întindea deșertul. Beduinul mergea cu pași alerți iar noi călcam nesiguri și cu teamă pe valurile de nisip. Un pas mai sus, unul mai jos, unul afundat până la gleza, altul alunecat.

Cu cât înaintam mai mult cu atât singurele lumini veneau de la cerul înstelat de deasupra noastră iar ochii căutau să se obișnuiască cu întunericul și cu umbrele. Înaintam și obosisem, eram o mâna de oameni mergând către niciunde.

Ne-am oprit pe o dună mai înaltă și ne-am așezat. Beduinul a scos din traistă câteva pungi de hârtie și ne-a spus să umplem fiecare câte una cu nisip, cam pe trei sferturi.  Apoi a înfipt câte o mică lumânare în nisipul din fiecare pungă. A urmat lupta lui cu vântul care, după ce aprindea două, trei lumânări, i le stingea. Reușea să aprindă din nou trei, patru, dar două se stingeau, le reaprindea, mai reușea încă una dar alte trei se stingeau. “Lasă-le”, mă gândeam, n-ai să reușești, bate prea tare vântul, dar el se întorcea la fiecare lumânare stinsă și o aprindea din nou și din nou și din nou. “Lasă-le, n-ai să reușești”. Nu le-a lăsat pentru că voia ca fiecare să aibă lumina lui. Mi-am promis atunci că ori de câte ori îmi va veni să renunț, o să-mi aduc aminte de candelele de hârtie și nisip din deșert.

O vreme am rămas privind cerul și ascultând deșertul. Simțeam legăturile largi cu universul și firele de energie ce învăluie totul, era o stare de grație în care totul părea posibil. Eram în 1001 de nopți.

Beduinul ne-a spus povești despre spiritele deșertului și cum, când era mai tânăr și umbla prin deșert ca să se liniștească, simțea lângă el o prezență, care era când blandă, când înfricoșătoare, după cum era sufletul lui atunci. O prezență care-i reflecta starea și care îl însoțea, fără scăpare. “Te-ai temut?” a întrebat cineva? În loc de răspuns a ridicat din umeri: “poate că da” mi s-a părut că a vrut să spună.  

Când poveștile s-au isprăvit ne-am întors la corturi, fiecare cu gândurile lui, fiecare cu aripile lui.

Și așa cum se spune în povești: “Ajunsă aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, tăcu..”

Beneficii cosmetice neîndoielnice

Trebuie să mai așteptați un pic, mi-a spus doamna de la recepția salonului, luați un loc.

Din momentul ăsta opțiunile mele sunt diverse: pot să mă joc pe telefon, să citesc dintr-o carte, să schimb mesaje cu cineva,  să învăț pe dinafară afișele de pe pereți cu prețurile diferitelor proceduri, să mă uit la televizorul atârnat pe un perete, să răsfoiesc cataloagele cu șuvițe de par vopsite și să-mi trec degetul peste ele răsfirându-le, să dau  din cap a înțelegere când coafeza îmi face semn că nu mai durează mult, să accept un ceai și apoi să-mi pară rău pentru că e prea fierbinte în paharul moale de plastic, să refuz un pateu, să-mi întind picioarele, să-mi îndrept spatele, să meditez, să ascult discuțiile.

Am ales ultima variantă.

N-am prins povestea de la început, dar am dedus că era vorba de băiatul clientei, un tânăr de 13 ani, plecat la munte,  într-o excursie cu clasa.

Drama era că odată ajunși în cameră, la cabană, băieții și-au scos de prin rucsacuri câte o sticluță mică de bere (din aia cea mai mică, stăruia doamna, arătând în aer cu degetele), și când să dea și ei noroc să se răcorească, ce să vezi, intră în cameră diriginta și ii prinde.

“Aoleu, și ce s-a întâmplat?” întreabă nerăbdătoare coafeza.

“Păi ce să se întâmple, le-a confiscat berile și le-a ținut și o morală din aia că-i spune la părinți, că-i trimite acasă și alte alea de le trecuse bieților băieți tot cheful, dar ce crezi?” zice doamna.

“Ce?” și ochii coafezei se făcură mari.

“S-a dus ăsta al meu mai târziu în cameră la fete cu câțiva băieți, să vadă și ei cum s-au instalat, ce fac și ele pe acolo și să le spună și ce pățiseră cu berea și a înnebunit când a văzut ce făceau. Erau cu niște sticluțe la gură și beau serios din ele. I-au dat și lui și știi ce era? Vodka! Vodka, mă, înțelegi?” (ridică doamna glasul dând din mâna).

 “Chiar Vodka?” chicoti coafeza.

“Da, mă! L-am tras de limbă să văd ce sticluțe erau alea și mi-a zis – și aici ține-te bine că asta e tare, zise doamna – că pe ele știi ce scria? Apă micelară! Îți dai seama? Răsturnaseră Apa micelară și puseseră în locul ei Vodka. La 13 ani, mă!”

“Vaaaai, și ce-a făcut?” Întrebă coafeză printre sughițuri de râs.

“Eh, oftează doamna dând din cap a semn că nu prea-i bine ce a făcut băiatul ei: s-a dus glonț la doamna și le-a spus”

“Aoleu”, s-a dat în spate neîncrezătoare coafeza. “Și-a mai vorbit cineva cu el după asta?”

“Exact așa l-am întrebat și eu, n-a mai vorbit nimeni, nici fetele, nici băieții, s-a stricat naibii toată excursia dar el a zis că așa e corect, că și lor li se confiscaseră berile și de ce să fie fetele așa viclene. Viclene, auzi ce cuvânt a folosit, nu știu unde l-o fi auzit”

“Viclene?” Râde și coafeza.

Au mai chicotit un pic și curând mi-a venit rândul. Așteptarea se terminase dar îmi rămăsese în minte gândul că nu-i rău să mai iei din când în când și câte o apă micelară că, uite, nu se știe când ai nevoie de ea.

Frumusețea din această lume

Undeva în Grecia, într-un vârf de deal de unde se vede frumos până la lacrimi marea, și unde vântul iți mângâie obrajii așezându-ți în suflet pacea, e cocoțată o mănăstire de maici.

Oameni de tot felul urcă acolo, grupuri de turiști uneori un pic prea gălăgioși pentru sfințenia locului, familii mici de pelerini în căutarea mântuirii sau credincioși ce se nevoiesc, câteodată urcând în genunchi scările până în deal pentru a se închina “la sfântul” și a-l ruga de sănătate.

Vara se aud târâind cicadele, de undeva dintr-un grajd rage câteodată un măgar și, dacă ai noroc, poți să zărești și porcul mistreț îmblânzit ce își vede de treaba lui pe aleile din împrejurimi.

În magazinul mănăstirii vinde mici obiecte bisericești o călugăriță ca un abur, o bătrânică adusă de spate care odată ce te apropii de ea te întreabă încetișor, în limba ei, dacă vrei un pic de cafea sau o bucățică de rahat cu fructe. Nu-i știi limba dar o înțelegi ce spune și accepți darul ei.

Ne-am tot învârtit prin magazin și în final am ales o icoană cu sfinții Constantin și Elena dar mai voiam una cu Sfânta Teodora pe care însă n-am găsit-o. Am întrebat-o arătând spre icoane: “Teodora?” “Aaa..Teodora..” a zis ea încetișor, dând din cap a înțelegere, apoi cu pași foarte mici, cu o mână ținându-se de spate, s-a dus spre rafturile cu icoane. A căutat și a tot căutat, apoi a mai chemat o călugăriță aproape la fel de bătrână și a rugat-o să caute și ea.

Icoana a fost găsită, ne-a arăta-o, noi am zâmbit fericiți iar ea s-a dus în spatele micii tejghele, a calculat banii, ne-a dat restul și, de abia aici, urmează partea cea mai frumoasă a acestei povestiri. Înainte să înfășoare icoana într-o hârtie și să o pună în plasă, a ridicat-o la buze și a sărutat-o. Nu știu dacă gestul ei era ca un sărut de despărțire de ceva drag ce era trimis în lume sau ca o pecete a unui dar de preț.  Știu însă că ori de câte ori mă voi uita la icoană voi vedea acolo sărutul unei călugărițe, bătrână și diafană ca un abur, și amintirea frumuseții și bunătății din această lume în care să mă pot refugia când îmi va fi greu.

Un pic prea aproape si un pic prea departe

Într-un miez de vară hoinăream cu mașina prin Grecia împreună cu câțiva prieteni, nu ne grăbeam nicăieri, timpul curgea încet iar minunatul peisaj al Peloponezului ne cucerea și recucerea la fiecare pas.

Nu eram tocmai prin zonele cele mai bătute, întâlneam rar câte o mășină, drumul șerpuia între munți pe de o parte și o fâșiuță pietroasă de plajă pe cealaltă parte.

Când a apărut pe nepusă masă un semafor, am oprit nedumeriți și tot așteptând să se facă verde, ne-a atras atenția, pe bucățica de plajă, un câine care sărea vesel de colo colo și două fete frumoase care tocmai se dezbrăcau în costume de baie la umbra unui pom.

Băieții din mașină își dădeau coate și chicoteau cu ochii pe geam, fetele care păreau să fi observat și ele privirile se amuzau copios, ba chiar la un moment dat parcă ne-au făcut și cu mâna.

Pe măsură ce fetele se distrau, băieții din mașină se distrau și mai tare iar noi fetele încercam să-i potolim „Nu vă mai uitați măi, ce naiba? „, dar nu ne ieșea deloc, râsul ne molipsise și pe noi iar semaforul se încăpățâna să rămână roșu.

Când fetele au început să schimbe semnele prietenești în ceva ce aducea mai mult cu „Hai plecați de aici” râdeam și mai tare „Păi și noi am vrea să plecăm, dar e roșu”

„Plecați, plecați” făceau ele semne, „Am vrea, am vrea”, răspundeam noi, dar cum? Într-un final unul dintre băieți a lăsat geamul și le-a întrebat arătând spre semafor: Is not working?

Fetele încercau să răspundă printre hohote de râs și abia într-un târziu am priceput și ce ziceau și ce încercau să ne arate prin gesturi: „Meeergeeeeți maaaai aaaaproaaaapeeee deee seeeemaaaafor”.

Și uite așa, ca prin minune, după ce așteptasem 5 minute sau mai bine, imediat ce ne-am mai apropiat un pic, semaforul cel deștept, cu senzori de apropiere, s-a schimbat în verde.

Am plecat iar fetele au rămas în urmă fluturând mâinile în aer: Gooodbaaaay, goodbaaaay.

Apoi am izbucnit din nou în râs.

O prințesă

Era o zi de 8 Martie, un pic răcoroasă, un pic festivă și un pic aglomerată.

În stație la Aviatorilor forfotă mai ceva ca de obicei, oameni alergând către autobuzele ce deschideau ușile ceva mai departe de stație, mașini încercând să se strecoare spre intersecție, coadă la covrigi, coadă la încărcat cartele, coadă la cafea.

Prin tot furnicarul asta, o femeie încerca să măture trotuarul trăgând după ea tomberonul. Își curăța teritoriul cu seriozitate, centimetru cu centimetru, rugând fiecare om de care se apropia să se mute un pic, apoi încă un pic și încă un pic.

La un moment dat, parcă de niciunde, o mașină a oprit iar din ea a țâșnit cu un buchet de zambile în mână, o fată frumoasă, subțire că o trestie și elegantă că o prințesă. A alergat pe tocurile ei înalte și cu părul buclat în vânt spre femeia de la salubritate care mătura și care, pierdută în lumea ei, a zărit prințesa doar când aceasta a bătut-o pe umăr și i-a întins zambila.

O clipă care a părut nesfârșită, nimeni n-a făcut nimic, prințesa i-a zâmbit și i-a făcut semn din cap că e chiar pentru ea floarea, femeia a întins mâna nesigură, a luat zambila iar prințesa a fugit înapoi la mașină. Semaforul s-a schimbat în verde, mașina a plecat, autobuzele au ajuns în stație.

Femeia de la salubritate rămăsese cu floarea în mână, ridica din umeri mirată și privea trecătorii încercând să primească de la ei un răspuns la ceea ce tocmai i se întâmplase. Ce să facă cu floarea ? În buzunar nu avea cum să o pună, în mână nu avea cum să o țină, așa că a deschis ușor tomberonul, a așezat un pic gunoiul și, într-un colț, i-a făcut loc zambilei. Apoi a așezat capacul, și-a trecut mana a mângâiere peste el și a început din nou să măture.

Aerul părea încărcat de petale de flori, mirosea peste tot a zambile, timpul rămăsese în loc iar eu știam sigur că în acea zi de 8 Martie văzusem doua prințese.

Piata Kempes

Să tot fie ceva ani de atunci, era foarte, foarte dimineață și un frig de crăpau pietrele, prinsesem primul tramvai spre Piața Unirii de unde urma să luăm expresul spre aeroport și spre vacanța la schi.

În tramvai eram doar noi și câteva doamne îmbrăcate cu șube groase cu inscripția companiei de salubritate.

Toți eram zgribuliți și morți de somn, fiecare respirație făcea să plutească în aer mici fuioare de abur.

Barele erau înghețate bocnă iar eu cum nu port niciodată mănuși, îmi trăsesem mâneca pulovărului să pot să mă țin fară să îngheț.

La un moment dat, în zona în care linia tramvaiului 7 cotește spre dreapta ca să o ia în jos spre Parcul Carol, ne-am oprit.

Să fi fost semafor la ora asta când nu era nici țipenie de om pe stradă? O fi fost, mă gândeam cu nasul ascuns în geacă. Așa s-or fi gândit și doamnele de la salubritate care nu făceau nicio mișcare și nu schimbau niciun cuvânt intre ele. Minutele treceau și tramvaiul nu se mișca, am schimbat o privire cu George, jumătate amuzată, jumătate îngrijorată, cum ar fi să fi rămas aici?

L-am auzit pe vatman bombănind, doamnele au început să se miște și ele iar pe geam am zărit o mașină rămasă în fața tramvaiului derapând pe șine. Omul încerca cu disperare să pornească dar mașina aluneca când spre dreapta când spre stânga.

In tramvai nemulțumirea creștea, “Ia uite-l mă și p-asta cum a rămas aici”. “Pe aici se trece mă?” “Ce-ai căutat mă pe aici?”. Doamnele tâtâiau din buze nemulțumite iar omul încerca și încerca, fară rezultat.

Vatmanul a început să claxoneze, răsuna parcă tot Bucurestiul, iar ce a putut bietul om să facă în plus a fost să coboare in pulover din mașină și, cu un efort disperat, să încerce să o împingă. Inutil, nici nu se clintea.

Minutele treceau,  gândul meu fugise la faptul că trebuie să coborâm în ger să împingem și noi mașina de pe șine, că altă cale să ajungem la aeroport nu știu cât de repede găseam. Asta până când una dintre doamne, care tot urmărise cu atenție scena s-a întors către celelalte și a întrebat mirata:

“Dar asta nu cumva e Kempes al nostru?” “Kempes?” a răspuns neîncrezătoare alta și apoi toate s-au năpustit spre geamuri. “Ia uiteee, da, da, ia uiteee, e Kempes, Kempes al nostru  dar cum cum o fi rămas el aici?”

Au coborât din tramvai, l-au bătut pe spate pe omul cu mașina, cu care păreau ca se cunosc de când lumea, au râs un pic (lui nu părea să-i ardă) și au început să împingă. A coborât și vatmanul, am coborât și noi.

Mașina s-a mișcat și într-un final a eliberat șina de tramavi iar drumul nostru către aeroport era liber.

Doamnele au revenit în tramvai tropăind din picioare să se sucture de zăpadă. Vorbeau vesele intre ele, suflând  amuzate în mâinile înroșite de ger: “Era Kempes, Kemepes al nostru, bine că am dat de el  că cine știe cât stătea aici”.

Se uitau către noi zâmbind, ridicând din umeri a semn că ce să-i faci, se poate întâmpla, așa e iarna. Le-am răspuns si noi tot prin semne că „asta e”.

Din întâmplarea asta imi mai amintesc doar că una dintre ele a mai întrebat nelămurită “Da’ de unde o avea Kempes mașină?”

Nu i-a răspuns nimeni iar tramvaiul s-a legănat încet prin dimineața înghețată spre aeroport.

Si uite așa, de atunci încoace, ori de câte ori trecem prin locul ăsta, ne dam coate râzând: “Vezi că aici e Piața Kempes”.

Limbajul discret al iubirii

Cele două îmi atrăseseră atenția imediat.
O mamă și fetiță ei de 7-8 ani, îmbrăcate decent, făceau semne largi cu mâinile și scoteau niște sunete ciudate din care înțelegeai uneori câte un cuvânt iar alte ori nimic. Nu era niciun dubiu, cele două erau surdo-mute.

Mama era neliniștită, o trăgea pe fetiță cât mai departe de marginea peronului și din câte înțelegeam eu, o tot întreba ceva. Fetița o mângâia pe brat, ii zâmbea și ii răspundea la rândul ei cu gesturi largi dublate de sunete când mai înfundate când mai țipătoare.

Metroul a sosit în stație, mama și-a luat grijulie fetița de mână și au au pășit în vagon, s-au oprit lângă ușă și au continuat să “vorbească”.  Din câte pricepeam, mama nu înțelegea câte stații mai au de mers și  o tot întreba pe cea mică iar ea, cu gesturi și sunete care semănau foarte mult cu ale mamei,  îi răspundea și îi arăta senină harta de deasupra scaunelor. Se vedea clar ca încerca să o liniștească și să o asigure ca totul era în regulă.

Când o doamnă s-a ridicat de pe primul scaun și și-a făcut loc spre ușă, am bătut-o ușor pe umăr pe mamă și i-am făcut semn să se așeze dar ea m-a refuzat și mi-a arătat prin semne că vor cobori curând. M-am așezat atunci eu pe scaun și am  continuat sa observ neliniștea mamei care continua să întrebe agitată ceva iar fetita  încerca sa o liniștească  răspunzându-i  cu gesturi largi. Nu părea însă să o convingă.

Am tresărit când copila surdo-mută s-a aplecat spre mine și m-a întrebat cu cel mai cristalin și mai clar glas din câte am auzit: “Nu va supărați, îmi puteți spune, va rog, la stația următoare peronul este pe partea dreaptă sau pe partea stângă?”
Nu-mi venea să cred ce auzisem dar copila aceea chiar vorbise, ii auzisem deslușit vocea iar acum stătea aplecata spre mine și aștepta răspunsul. “Pe dreapta” i-am zis iar ea mi-a mulțumit și s-a întors spre mama ei explicându-i răspunsul pe limba lor.

Au coborât acolo dar eu le mai duc încă cu mine. Le duc și pe ele și duc și gândul că uneori dragostea se exprimă în moduri la care nici măcar nu te-ai fi putut gândi pentru ca nu putea să fie decât dragoste modul în care acea fetita îi vorbea mamei ei, în limba pe care aceasta o înțelegea…

O poveste scurtă cu un ecou lung

Povestea aceasta este pe cât de scurtă pe atât de intensă, o parcurgi în câteva clipe pentru ca apoi să mai rămâi o vreme cu gândul la ea.

Am citit-o într-o carte a lui Kahlil Gibran , nu mai știu  nici cum se cheama cartea nici  cum se numea povestea, esența ei însă mi-a rămas însă în minte.

Se spune că, într-o bună dimineață, un vulpoi, mândru nevoie mare, își aranja blana ciufulită după somn când, la un moment dat, și-a zărit umbra. În soarele dimineții umbra lui era mult mai mare decât el. Vulpoiul a privit-o încântat,  s-a bătut satisfăcut pe burtă și și-a spus:  “Astăzi voi mânca o cămilă”.

A plecat apoi, încrezător, să caute cămila cu care să se ospăteze. Orele treceau una după alta dar  vulpoiul nostru nu găsea nicăieri o cămilă.

Spre prânz, lihnit de foame, cu soarele  amiezii deasupra capului și-a zărit din  nou umbra. De data asta era mult mai mică decât el.

Mirat a suspinat: “Mă rog, cred că și un șoricel ar fi bun” și a plecat  trist mai departe să caute șoricelul.

Morala nu ți-o mai spun, ai înțeles-o cu siguranță.

Te las însă să te gândești dacă ai dat vreodată, în drumurile tale prin viață, peste vreun vulpoi ce-și privea umbra doar în soarele dimineții.

O amenințare cu bombă

Chiar dacă titlul te-ar putea duce un pic în eroare te asigur, dragă cititorule, că această poveste nu are nimic dramatic în ea. Sau poate are, dar asta rămâne să decizi tu. Așa sunt poveștile, te lasă cu sentimente amestecate, nimic nu e chiar bine și nimic nu e chiar rău.

Dar să pornim pe drumul poveștii.

Era o după amiază foarte caldă de vara iar în stația troleibuzului ce mergea spre Foișorul de Foc era aglomerație. Dintre toți călătorii mi-au atras atenția o bunică foarte elegantă și nepotul ei de 4-5 anișori. Ea îmbrăcată cu o rochie cu flori galbene, la care asortase niște mărgele frumoase în mai multe șiruri, purta sandale cu un pic de toc, era coafată și aranjată. Era, ceea ce ai putea numi dintr-o privire, o doamnă. Nepotul, pe care îl ținea strâns de mâna, n-avea stare deloc, se bălăngănea în toate direcțiile și încerca să se smucească din mâna bunicii. Când a venit troleu și-au făcut loc, au urcat, am urcat și eu și poate încă 2-3 oameni. Eram înghesuială mare.

Un tânăr s-a oferit să-i cedeze locul bunicii iar ea i-a mulțumit cu multă politețe de mai multe ori: “Vă mulțumesc foarte mult, sunteți foarte amabil”, apoi l-a așezat frumos pe scaun pe nepot și l-a mângâiat duios pe cap: “Stai bine?”. “Ia mâna de pe mine” a răspuns el iar bunica jenată și-a retras mâna. N-a mai durat mult și nepotul s-a ridicat în picioare pe scaun, apoi s-a așezat pe scaun în genunchi, cu tălpile mai mult pe rochia bunicii apoi iar în picioare și tot așa.  Bunica se apleca  mereu către el și încerca să-i șoptească la ureche: “nu e frumos ce faci”, “te rog să stai frumos pe scaun”, “mai avem doar câteva stații”, dar nu era chip să-l potolească. După tumbele pe scaun a urmat lipirea palmelor pe geam și încercarea de a lăsa dâre iar apoi linsul geamului. Cu cât încerca mai mult bunica să-i îndepărteze gura de geam cu atât făcea mai rău.

Exasperată, i-a spus ceva pe un ton mai ferm, n-am auzit ce,  dar l-am văzut  pe el întorcându-se, și amenințând-o cu arătătorul ridicat si voce apăsată: “dacă nu mă lași în pace, trag pârțane!”.

Biata femeie a înlemnit, cei din jur mustăceau iar nepotul, văzând panica bunicii, striga cât îl țineau plămânii sa se audă în tot troleul: “Traaag pâârțaanee”, ba chiar își și țuguia buzele și încerca sa imite sunetul: “Prrrr”.  

Nemaiștiind ce să facă, i-a spus “coborâm”, l-a luat de mâna și a vrut să-l ridice de pe scaun dar el se agățase zdravăn de mânerul scaunului din față și nu părea să se desprindă.

Nu știu cum s-o fi terminat, știu că eu am coborât și înainte să se închidă ușile în urmă mea încă auzeam: “traaag pâârțaanee…. Prrrr…..”.

Într-un fel îmi venea să râd dar îl alt fel, zău, nu știu ce aș fi făcut.