Despre întâlniri de o clipă

Așteptam să trec strada spre Calea Moșilor când am văzut ieșind din clădirea Kilostop o fată tânără, cu părul lung și foarte mult kilograme în plus. Multe, multe.

Mergea încetișor, cu capul plecat, să nu o vadă nimeni și să nu vadă pe nimeni. Hainele de abia îi cuprindeau corpul, ghetele păreau și ele să fie prea strânse pe pulpă.

Aproape o ajunsesem, eram la doar doi păși în spatele ei când am văzut apropiindu-se din sensul opus o fetiță de vreo 7-8 ani, murdară și ciufulită, cu o rochiță ruptă toată și cu papuci care abia i se mai țineau de picioare. Cânta ceva lălăit, cu un zâmbet larg pe față, mișcând haotic din cap.

Când a ajuns în dreptul tinerei s-a oprit un pic, a mângâiat-o pe braț și i-a spus cu drag și cu blândețe, încercând să o privească în ochi: Ce frumoasă ești!
Tânăra a ezitat un pic neștiind ce să facă apoi și-a scuturat brațul ștergând parcă mângâierea fetiței și a trecut mai departe iuțind pasul.

Fetița ciufulită și murdară a rămas în urma ei privind-o, zâmbind și repetând din ce în ce mai tare: Ce frumoasă ești! Ce frumoasă ești!

Când tânăra s-a îndepărtat mult, fetița s-a răsucit pe călcâie și  și-a continuat și ea drumul si cântecul lălăit.

Pe tânăra noastră pe care crezusem că am pierdut-o in multime, am revăzut-o la câteva străzi mai departe. Stătea rezemată de un zid, cu capul în mâini, plângând.
Oamenii treceau în sus și-n jos pe lângă ea, fără să se oprească. Nimeni nu părea să o mai observe, fiecare era grăbit în drumul lui și-n viața lui.

Și, uite-așa, eu cred că întâlnirea aceea de câteva clipe, între două suflete, a fost ceva magic.
Și mai cred că fetița ciufulită și murdară a găsit, fără să știe și poate fără să vrea, calea către sufletul tinerei ce mergea prin lume cu capul plecat.
Poate a și schimbat ceva. Cine știe?

Despre dimineți…

Când stai la bloc și geamurile apartamentului tău dau spre un părculeț cu nisip, leagăne și băncuțe iar dincolo de părculeț se întinde șoseaua pe care circulă și tramvaie, zgomotele nu mai reprezintă vreo mare surpriză pentru tine.  Te obișnuiești cu tot, cu țipetele copiilor, cu vociferările bunicilor, cu motoarele motocicletelor întărâtate la greu, cu claxonatul isteric, cu huruitul roților de tramvai cu alarmele pornite de la câte o mașină în care a aterizat din greșeală o minge, cu lătrături aprige, certuri, râsete, muzică țâșnită din telefoane și așa mai departe.

La început totul pare un coșmar, dar, încet încet, filtrele minții se activează și începi să-ți construiești o liniște a ta. Reușești să dormi liniștit, cu geamul deschis chiar dacă o gașcă de adolescenți se hârjonesc zgomotos pe băncile din părculeț până târziu după miezul nopții.

Liniștea asta cultivată a mea a fost însă zdruncinată într-o dimineață când soarele tocmai se pregătea să răsară. Un zgomot ciudat pe care nu-l mai auzisem în față blocului m-a trezit. O vreme am rămas nemișcată în pat ascultând și încercând să mă dumiresc dacă e real. M-am dus încetișor spre geam și-am ascultat minute în șir. N-am văzut de unde venea dar nu mai era niciun dubiu. Cineva cânta un fel de doină, la o muzicuță. Sunetul aluneca într-un fel magic, printre ciripituri de păsări, lin și armonios, agățat de primele raze de soare.

Să fi fost tânăr? Să fi fost bătrân? Să fi fost femeie, să fi fost bărbat? Să fi cântat de dor, să fi cântat de drag? Nu știu.  Dimineața aceea mi-a rămas în minte și de atunci incoace, când mă trezesc, trag cu urechea spre geam. Păsările și cântul lor au rămas. Muzicuța însă pare că a plecat luând cu ea povestea ei pe care mi-ar fi plăcut să o aflu.

Farmecul vietii pe loc…

A fost o vreme, nu de mult, când parcarea din fața blocului era plina de Dacii. Poate sa mai fi fost și câte o Ladă, o Skoda și un Moskvich dar nu-mi mai amintesc. Daciile 1300 și 1100 erau atunci la putere.
Anii au trecut, peisajul din parcare s-a schimbat iar locul Daciilor a fost luat de mașini străine: Opel, Volkswagen, Toyota, Citroen, Mitsubishi și câte și mai câte. Printre ele a rămas de atunci, frumos învelită în prelată și legată cu câte două benzi elastice în față și în spate, o Dacia 1100.
Vecinul meu de la 6, proprietarul Daciei, e un domn in vârstă. Pare mereu pe grabă, merge cu pasi mari, un pic săltați, salută sau răspunde la salut tare, teatral (“sarut mâinile doamnă”) iar cele câteva cuvinte pe care le schimbi cu el dau la iveală o educație aleasă. Nu știu ce-a făcut la viața lui și nici n-am încercat să aflu. Poate o fi fost inginer sau poate profesor, așa mi-l imaginez. Ce știu este că din când în când îl văd coborând la mașină, strângând cu grijă prelata și apoi petrecând ore în șir meșterind câte ceva. Pe sub mașină, pe la motor, pe la roți. Uneori are mâinile pline de uleiuri iar pe jos sunt întinse cârpe, cricuri și cutii de toate felurile. Mai vine cu el cateodată un alt vecin pensionar, prieten de demult, care intră si el în jocul reparațiilor, îi mai da una alta la mână când e pe sub mașină sau dă la cheie când i se cere să pornească motorul.
Mașina e o bijuterie, strălucește ca nouă, pornește la prima cheie dar de plecat n-am mai văzut-o plecată de mulți, multi ani. Nici la plimbare nici la vreun concurs al mașinilor vechi, nici măcar la o tură de bloc.

De curând l-am văzut din nou pe vecin coborând la mașină cu o plăsuță în mână. M-am gândit că începe ritualul lustruirii și al reparării dar de data asta…nu. Și-a invitat prietenul pensionar să ia loc în masină, in dreapta și aproape am crezut că o să asist la minunea plecării de pe loc. Nici vorbă.
Din sacoșă au scos un radio mic, portabil si 2 beri. Au dat drumul radioului, au desfăcut berile, au ciocnit a noroc si și-au continuat conversația în mașină. Mai făceau cu mâna, mai ridicau sticla în semn de salut când trecea câte un vecin prin fața mașinii, mai lăsau geamul jos și schimbau câte o vorbă râzând. Indiscutabil, se simteau bine.

Si uite asa, privindu-i, mă gandeam ce simplu e cateodată să-ti faci o bucurie. Chiar pe loc.

Suspendați de un fir…

Zilele trecute am făcut un drum, cu trenul, până la Miercurea Ciuc.
Am ajuns la gară cam cu o oră înainte, mi-am luat bilet, am mai luat și două cărți iar în final am dat o tură pe la informații ca să întreb de la ce linie pleacă trenul meu. “De la linia 10”, “Si ce stație e înainte de Miercurea Ciuc, va rog? Aici doamna de la informații mi-a aruncat o privire ironică și m-a întrebat țâfnoasă: “Mă testați?” “Nu, desigur că nu, vreau doar să-mi fac o idee, știți, e noapte, nu cunosc drumul” “Da’ scrie doamnă pe bilet ora la care ajunge..” “Asa e, scrie, dar știți, trenurile mai întârzie câteodată..”, “Nu întârzie și oricum în tren se anunță statiile”, “A, da? Păi și de ce nu mi-ați spus asta de la început?”, “N-ati intrebat”
Când am plecat de la informații, în spatele meu deja se foiau câțiva călători grăbiți.
La compartiment am ajuns aproape în același timp cu ceilalți trei călători cu care am împărțit drumul până la Miercurea Ciuc.
O doamnă pe la 50 și ceva de ani cu un maldăr de rebusuri și doi tineri, un el și o ea, pe la 20 și ceva de ani, cu trolere aproape cât ei de mari. Doi tineri frumoși despre care am dedus că erau studenți și că mergeau acasă, intr-un weekend prelungit.
Ea, inaltă si subțire, cu părul lung și drept, îmbrăcată șic, delicată si tare frumoasă. El, ochi albaștri, părul blond tuns periuța, inalt, sportiv, îmbrăcat cu blugi tăiați și-un tricou negru pe care trona mare și clar mesajul: “Now or never”.
Zâmbeam deja la gândul că mă voi distra tot drumul observând vreun început de poveste romantică. Hmm, hmmm, hmmmm (:-))
În compartiment a intrat mai întâi doamna cu rebusurile urmată de tânărul blond și în final de domnisoara înaltă și subțire.
Am rămas un pic in ușă contemplând cum fata noastră se lupta să-și ridice trolerul enorm și să-l pună la bagaje. “Te ajut?” a întrebat el mai mult de formă. “Ma descurc” i-a răspuns ea indiferentă și spre surprinderea mea chiar s-a și descurcat. Apoi ne-am așezat cu toții la locurile noastre.
Am scos cartea lui Lucian Boia din care speram să înțeleg până la Miercurea Ciuc “De ce e România altfel”, el a scos un ditamai laptopul Samsung iar ea a scos o tabletă.
Și-au pus căștile și apoi, preț de patru ore și jumătate, cu laptopul sau tableta pe genunchi și cu telefoanele in mâini, duși au fost.
De câteva ori au mai vorbit la telefon, ea ca să-și facă programări la coafor și la cosmetică, el ca să vadă dacă a început distracția la cămin după ce a plecat iar apoi ca să dezbată, minute în șir, cu mama lui, ceva despre bunătățile pe care această i le pregătise acasă.

Timp de patru ore și jumătate, fata înaltă, subțire și foarte frumoasă nu i-a aruncat tânărului înalt, blond și foarte sportiv nici măcar o privire. Și tot timp de patru ore și jumătate nici tânărul nostru n-a aruncat nici măcar o singură privire fetei frumoase ce stătea în fața lui. Fiecare a rămas atârnat de câte un fir, pierdut în lumea lui virtuală.

Acum daca ai sa ma intrebi ce m-a apucat cu povestea asta, n-as putea sa-ti raspund.
Să fi fost oare ceva în mesajul “Now or never” de pe tricoul lui? Sau sa-mi fi rămas poate prea agățată de minte povestea romantică din Before sunrise”?
Habar n-am…

Despre nostalgii

De ceva vreme mă bântuie nostalgia unor cărţi şi a unei cutii de ceai.
Este vorba despre două cărţi pe care în coplărie le ştiam pe de rost şi din care mai ştiu şi acum pasaje întregi. Acum mulţi, mulţi ani, când am plecat de la ai mei nu le-am luat cu mine şi apoi le-am pierdut urma. Le-aş căuta în anticariate dar, culmea, exact titlul nu mi-l mai amintesc. Şi nici autorii.

Le-am tot căutat pe net în fel şi chip dar nici urmă de ele. Şi-atunci m-am gândit să pun mesajul ăsta într-o sticlă şi să-l arunc în oceanul de aici, poate s-a mai întâlnit cineva în copilăria lui cu ele şi mai punem cap la cap indicii.

În prima carte erau povestiri despre un băieţel numit Bobo (Prima poveste începea cam aşa: “De ce plângi Bobo? Plâng pentru că am îmbătrânit că bunica…” şi continua cu păţania lui Bobo căruia i se mişca un dinţişor iar bunicul i-l lega cu o aţă iar la finalul poveştii i-l şi scotea (:-))

În a doua carte erau povesti despre culori. Povestea albă, roşie, albastră, indigo, neagră etc. Cea roşie era despre un măgar care mâncase ardei roşii iuţi iar cea albastră era cea mai misterioasă dintre toate, o poveste despre o fetiţă care ajunsese pe fundul mării călătorind printr-un vas cu apă pe care-l avea pe noptieră.

E ciudat cum nişte poveşti atât de simple mi-au rămas în minte ca poveştile copilăriei mele.

Bine, mai am, cum spuneam şi la început, nostalgia unei cutii de ceai, o cutie de metal, cu nişte desene fantastice pe ea desprinse şi ele parcă tot dintr-o poveste. Pe ea ştiu sigur că n-o să o mai găsesc vreodată dar de dragul şi de dorul ei am umplut in ultima vreme casa de cutii metalice de la biscuiţi danezi cu unt. N-au nici pe departe acelaşi farmec dar un pic un pic îmi amintesc de ea.

Stie oare cineva să-mi spună “De ce plângea Bobo”? Sau cum se ajungea pe fundul mării privind într-un vas cu apă?

Ce filme am mai vazut si mi-au placut mult

Mi-au ramas in minte si in suflet. Le-as revedea oricand.

1. The legend of 1900
2. Dersu Uzala
3. The Truman Show
4. I am here
5. Irina Palm
6. Three monkeys
7. A separation
8. Up
9. Dead poets society
10. Medianeras
11. 127 hours
12. The lives of others (das leben der anderen)
13. Jeux d’enfants
14. Rust and bone
15. The big blue
16. The best offer
17. The way back
18. Spring, summer, autumn, winter and spring again
19. Mr. Nobody
20. Ordinary people
21. Contact
22. Entre les murs
23. Wall-e
24. Departures
25. Equilibrium
26. Winter light
27. 3-Iron
28. Dark city
29. Politiki kouzina
30. Bab’Aziz
31. The Others
32. Hotel Rwanda
33. Incendies
34. Unsere Mutter, unsere Vater
35. The Cranes are Flying

Tu ce ai adauga la aceasta lista?

Cezărică Manea

Cezărică, un tip cu o minte brici a fost dintotdeauna un pic retras şi un pic ciudat.
La mare se ducea la nudişti şi-i plăcea să se creadă pescăruş. Se mira mereu că n-are pene. Aripi nu voia neapărat dar pene i-ar fi plăcut. Le căuta pe plajă şi le-nfigea în urechi în nas, în fund.
Îi mai plăceau pălăriile de cowboy iar mai târziu şi crucile. Îşi punea la gât cruci mari atârnate de lanţuri serioase.

Îşi mai dădeau coate unii şi alţii numindu-l nebun dar Cezărică le râdea în nas: Voi sunteţi nebuni mă!

Mai târziu s-a însurat, a făcut copii, două fete şi lucrurile au decurs bine până într-o zi când şi-a încărcat familia în maşină şi le-a zis că trebuie să meargă urgent la Baia Mare să recupereze o datorie de sute de milioane de la un om de afaceri local.
Acolo şi-a cumpărat un cuţit lung de bucătărie, şi-a legat la cap o eşarfă, a înfipt o pană în ea şi a ieşit pe strada ameninţându-i pe toţi cu sabia dreptăţii. A luat amendă, s-au răstit la el poliţiştii şi-n final l-au lăsat să meargă la familia lui la hotel. Acolo a luat-o de la capăt şi le-a amenitat şi pe ele cu sabia dreptăţii.

Când s-au întors la Bucureşti a aflat că soţia vrea să divorţeze că nu mai poate suporta un nebun şi nu înţelegea la ce nebun se referă. La el? Să divorţeze, treaba ei!
Ca să-i facă în ciuda s-a dus şi la doctor, a făcut analize şi când doctorul a strâns din buze şi a dat din cap a veste proastă l-a înjurat şi a plecat. Tu eşti nebun mă!

S-a întors acasă, la mama lui şi a trăit acolo o vreme. A citit şi-a pictat.
Într-o zi i-au căzut ochii pe un anunţ, se cauta şofer la Ministerul Agriculturii. S-a dus, a dat tot felul de teste şi interviuri şi a început treba. O vreme a fost bine până când intârziereile se adunau şi mai uita de un drum sau de altul. Când l-au ameninţat că-l dau afară, Cezărică s-a enervat şi a vândut maşina ministerului. A vândut-o pe câteva sute de lei, fără acte fără nimic, la ocazie.

A ajuns la poliţie, l-au cercetat, l-au condamnat şi l-au închis. În închisoare Cezărică se simţea bine. Preda lecţii de engleză, făcea calcule matematice complicate şi le explica ore în şir colegilor de celulă tot felul de raţionamente despre pi-uri,unghiuri şi grade.
Din când în când le mai spunea doctorilor, la vizită medicală, că e nebun dar ei îi râdeau în nas şi-i răspundeau în zeflemea că toţi se cred acolo şi nebuni şi nevinovaţi. I-a rugat să-i dea o hârtie ceva cu ştampilă că nu e nebun să o trimită şi el fostei neveste.

Au trecut anii şi primul gând al lui Cezărică atunci când a ieşit din puşcărie a fost să-şi lege la cap o eşarfă, să caute un cuţit lung de bucătărie şi să se ducă cu sabia dreptăţii întâi la Baia Mare să recupereze datoria, apoi la doctorul care-i zisese că e nebun şi la nevasta care-l părăsise. Să vadă ei că nu-i de joacă cu Cezărică. Nu te porţi aşa cu un pescăruş fir-ar să fie!

PS Am scris acest text raspunzand la o provocare lansata de Mario Barangea la cursul de scriere creativa. Tema: “Despre un nebun”