My phone, my love…

Nu, postul asta nu este despre cum mi-am uitat telefonul acasa si cum m-am rugat fara succes de oameni pe strada sa mi-l imprumute o clipa pe al lor, pentru ca povestea asta ti-am spus-o deja. Acum e cu totul si cu totul despre altceva. Sa zicem ca intr-un fel este despre teatru.
Mi-e drag teatrul si m-am tot dus pe la spectacole in ultima vreme si nu stiu cum naiba s-a intamplat dar n-a fost nici macar o singura data in care sa nu-i sune cuiva telefonul in mijlocul spectacolului.
La “Straini in noapte” Florin Piersic a tinut un intreg discurs despre ceea ce se intampla cu un actor atunci cand in mijlocul unei replici aude in sala sunand un telefon, a explicat cum e cu starea in care intra un actor, cum e cu concentrarea (in timp ce vorbea mi-am verificat de cateva ori telefonul si in final am decis sa-i scot si bateria ca Doamne Fereste sa nu sune cumva chiar asa inchis cum era (:-)), a rugat sa fie inchise telefoanele si ghici ce s-a intamplat dupa nici 10 minute? Exact! A sunat un telefon…
La “Regina mama” inaintea unei replici a Doamnei Olga Tudorache suna un telefon in sala. “E de la vecini” vine replica magistrala a actritei. “Da, si-au pus si ei telefon” ii raspunde Marius Bodochi intrand in jocul ei. Lumea rade si culmea culmilor, rade chiar si doamna careia ii sunase telefonul. Vrei sa ghicesti ce s-a mai intamplat inca o data pana la sfarsitul piesei? Exact, a mai sunat un telefon!
La “Titanic Vals” am extraordinara sansa sa se intample figura asta cu telefonul fix langa mine. Deci ii suna telefonul doamnei…si surpriza (asta nu mai vazusem pana atunci!) doamna chiar raspunde: “Nu pot draga, sunt la teatru” ii spune incetisor si inchide. Dar oops, dupa 2 minute suna din nou: “ Sunt la teatru mai, nu intelegi ca nu pot?” zice ea iar. Dupa alte 2 minute? Ai ghicit! Suna din nou. Exasperata o doamna de pe un rand mai in fatza ii striga: “Inchide doamna telefonul” iar replica vine plina de candoare: “L-as inchide dar nu stiu cum”…
La “Portretul Doamnei T” nici nu incepuse bine piesa ca si suna un telefon. Doamna nu vrea sa rateze apelul si fuge afara (ridicand cativa oameni de langa ea si incercand sa atenueze zadarnic cu palma sunetul telefonului). Apoi o auzim cu totii vorbind pe hol si o auzim mai tare pe ea decat pe Olga Tudorache de pe scena.
M-as opri dar uite ca nu rezist tentatiei de a mai adauga ceva.
Pune-ti te rog centura de siguranta pentru ca e nevoie de ea pentru ce urmeaza…
Eram la film, nu mai stiu prin ce ani, oricum dupa 90, intr-o sala pe jumatate plina. In fatza mea un rand aproape gol, in dreapta cateva scaune libere.
La un moment dat simt un miros rau de tot. Imi bag nasul in esarfa mea cu urme de parfum sa ma refac. Ei, poate mi s-o fi parut, cine stie ce-o fi fost… Apoi mirosul ma loveste din nou, de data asta mult mai hotarat. Esarfa nu-i mai face fatza. Arunc o privire in dreapta si raman masca. Tanarul vecin de la 3 scaune distanta se descaltase de “adidasii” obositi de drum (dragut, nu?..Dar stai ca mai e), isi scosese soseta, pusese piciorul pe scaunul din fatza si se curata intre degetele de la picior…
Si acum chiar ca putem pune punct.
The end.

Pe mine ma doare si mai tare…

Stii? Am ajuns la concluzia ca cea mai mare dovada de prietenie pe care ti-o poate arata cineva este aceea de a te asculta.
E posibil sa sune un pic ciudat dar vreau sa-ti spun ca eu una m-am saturat ca atunci cand spun si eu cuiva (rar ce-i drept) ca ma doare capul sau maseaua sau stomacul sa-l aud spunand ca pe el il doare si mai tare si intr-o fractiune de secunda durerea mea sa devina mica mica fatza de durerea lui mare mare si evident cu mult mai importanta …
M-am saturat sa deschid gura sa spun un gand si cineva sa-mi zica imediat: “pai stai sa-ti spun EU cum e treaba” si astfel sa inceapa sa ma tarasca in gandul lui care de cele mai multe ori e foarte departe de ceea ce vroiam si eu sa spun;
M-am saturat sa incep sa intreb ceva si cat ai pocni din degete sa-mi vina (cel mai adesea cu maxima siguranta) un raspuns total paralel, nu la intrebarea mea ci la cea din capul interlocutorului meu;
M-am saturat sa incep sa spun un banc si cineva sa se repeada inaintea mea sa spuna poanta si eu sa raman cu zambetul atarnandu-mi de buze;
M-am saturat sa povestesc ceva cu voce normala si altcineva sa preia discutia pe un ton mai ridicat din nevoia de a ma acoperi si a sari in ceea ce vorbeam eu;
M-am saturat sa n-apuc sa zic 3 vorbe ca cineva intra peste mine deschizand un cu totul si cu totul alt subiect…
Ziceam in pagina “Despre mine” ca am o formare in NLP. Ei bine pentru obtinerea acestei certificari mi-au fost necesare printre multe altele si 30 de ore de dezvoltare personala.
Le-am privit cu foarte mare scepticism la inceput (ca ce naiba? Dupa tonele de traininguri NLP pot sa fiu eu bine mersi coach pentru altii ce rost are ipostaza mea de client al unui coach?) dar apoi pe parcurs am realizat un beneficiu senzational al acestor ore, beneficiul de a fi ascultat!
Sa ai o ora in care sa vorbesti vrute si nevrute si toata atentia sa fie pe tine, sa nu-ti dea nimeni nicio lectie si sa aiba incredere ca ai toate resursele sa rezolvi ceea ce-ti propui, sa nu te mute nimeni in povestea lui, sa nu intre nimeni asa de amorul artei in concurenta cu tine si cu ce spui, sa-i pese de tine si pur si simplu sa te asculte….
Am totala convingere ca cel mai mare dar pe care ti-l poate face cineva este acela de a te asculta. Cand cineva te asculta iti acorda ceva din timpul lui, din atentia lui, din sufletul lui. Mare chestie asta!

“Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata”

Nu stiu de ce naiba ma sperie fraza aceasta a Domnului Octavian Paler si de fiecare data cand ma intalnesc cu ea ma ia o ciudata strangere de inima si incep sa ma tot gandesc cum as putea sa fac sa-mi dau seama cand vine in viata mea acest “la timp”.
Mi-ar placea ca atunci cand ajung pe ultima suta de metri, cand sunt fix pe granita dintre “la timp” si “prea tarziu”, sa-mi sune in minte un soi de alarma si sa am astfel sansa sa iau decizia de a face inca “la timp” un anume lucru. Sau sa nu-l fac si sa-l las sa se duca linistit in “prea tarziu”.
Nu vreau sa-mi mai para rau dupa lucruri pe care as fi putut sa le fac si pe care le-am amanat crezand ca mai am timp pentru ele pana am realizat ca de fapt e prea tarziu si ca nu le mai pot face.
Dar vezi tu, astea sunt lucruri care depind de mine dar ce naiba fac cu cele in care doar sunt implicata intr-un fel sau altul?
Hai sa-ti spun o poveste de demult ce mi-a venit acum in minte si care nici nu stiu daca are legatura sau nu cu ce spuneam…
Eram in vacanta dintre clasa a 8-a si inceputul liceului si faceam curat prin sertarele cu pixuri, penare, carnetele, rigle si alte asemenea ca sa fac loc altora mai smechere, ca pentru liceu.
Am luat penarul galben din imitatie de piele de sarpe, l-am golit de pixurile “bic” roase la capat, de creioanele fara varf, de cariocile aproape uscate, de resturile de la ascutitori si inainte sa-l arunc direct la cos nu stiu ce mi-a venit sa-mi bag degetul pe la capatul fermoarului ca sa-l pot invarti pe deget.
Mi s-a parut ca parca ar fi ceva indesat acolo, parca un cocolos de hartie sau asa ceva. Am incercat sa scot ce era (mai mult ca sigur o bucata de sugativa ma gandeam eu) dar nu, nu era sugativa ci o bucatica de hartie impaturita cu grija.
Am desfacut-o si mi s-a taiat respiratia. Am citit o data, inca o data si inca de nu stiu cate ori. O hartiuta cu 2 vorbe. Nicio semnatura, nimic…iar scrisul…total necunoscut. Nimic, nimic de care sa ma leg!
Pe biletelul ala pe care-l tineam in mana scria doar atat: “Te iubesc”.
De cand era acolo? De la cine putea sa fie? N-aveam nicio pista pe care sa pornesc. N-am stiut si n-am sa stiu niciodata cine mi-a pus biletelul ala acolo. Si uite asa a ramas netraita povestea asta. Poate ca n-o fi fost la timp…Cine stie?

Nu stiu de ce naiba uneori par altfel decat sunt…

Mi se intampla (cam des fir-ar sa fie) sa par altfel decat sunt. Uneori oamenii cred ca sunt mult prea serioasa, prea rece, prea distanta, prea inaccesibila, ba chiar uneori usor aroganta… De fiecare data imi vine sa rad cand aud asta pentru ca de fapt eu sunt doar un pic timida…
Zilele trecute am avut din nou ocazia sa vad ca par altfel decat sunt. De data asta intr-un mod si mai diferit. Dar hai sa-ti povestesc de la capat istorioara mea.
Era una dintre zilele saptamanii trecute si cu vant si cu ger de crapau pietrele. Imi uitasem telefonul acasa si pentru ca trebuia sa ma intalnesc cu sotul meu in oras am incercat sa stabilim cat mai clar unde si cand. Ne-am decis sa fie la 6 fara 10 in fatza la Patria si pentru ca acolo nu ai unde sa parchezi am convenit sa ies eu in bulevard si sa-l astept acolo. Zis si facut. La fara 10 eram in bulevard infruntand frigul, fulgii, vantul.
Proasta idee sa stau acolo, vuiau masinile ca naiba pe langa mine dar ce sa fac? Asteptam. Pe la si 10 am inceput sa ma agit. Teoretic as fi dat cateva telefoane pana la ora aia sa vad pe unde e si cand ajunge….dar de unde telefon? Ma decid sa rabd in continuare….La si 20 simt ca efectiv nu mai pot si plec spre Romana sa caut o cartela Romtelecom si sa sun de la un fix.
Daca ti-ai inchipuit pana acum ca ai putea gasi o cartela Romtelecom la un chiosc de bilete RATB, pe la chioscurile de carti sau la diversele chioscuri de la metrou te-ai inselat. Nu gasesti nicaieri. Naspha. Si acum? Ce naiba sa fac?
Merg din nou catre Patria in ideea ca poate el a ajuns acolo. Simt picioarele intepenite si mi-e ingrozitor de frig. Ajung acolo. Nu-i. Si mai naspha…Incep sa ma gandesc ca poate n-a inteles unde-l astept, sau ca poate are o problema ceva. Am nevoie sa-i dau un telefon. Dar eu n-am telefonul la mine!! Ce sa fac? Imi trece prin cap sa-mi iau inima in dinti si sa rog pe cineva sa-mi dea voie sa sun de pe mobilul lui. Prima incerceare la un chiosc de flori unde era o tanti ce parea draguta. Ii spun ca sunt intr-o situatie dificila, ca-i platesc convorbirea …Se uita nitel la mine si-mi spune ca pe cuvant ca n-are telefon ca mi l-ar da… O cred si plec mai departe…Rog o domnisoara care tocmai terminase de vorbit dar care imi raspunde grabita ca n-are unitati…apoi incerc in fiecare magazin pana la metrou. Cineva mi-a raspuns ca e telefon de firma si ca nu poate, altcineva mi-a spus ca telefonul e un lucru foarte personal, altcineva s-a facut pur si simplu ca nu ma aude. Imi aduc aminte ca e un magazin jos la metrou la Romana cu mici nimicuri de unde am mai cumparat cand si cand cate ceva. Ma duc glont acolo si-i spun doamnei povestea mea in cel mai firesc mod cu putinta…Se uita cu o privire de mare sictir la mine si-mi spune “fugiti domana de aicea, cum sa va dau telefonul?..Eu nici n-as cere asa ceva” (da, si eu am crezut ca n-as cere pana cand am inghetat bocna de abia mai puteam sa vorbesc…) Am plecat, ce naiba sa mai fac…
Desi nu-mi mai simt picioarele, am spatele inghetat beton si mainile rosii ca racul ma decid sa ma intorc la Patria…N-am reusit sa conving pe nimeni sa ma lase sa dau un telefon. N-am mai parut nici serioasa, nici rece, nici distanta si nici aroganta. Am parut doar o infractoare dornica sa fure mobile. Imi joaca lacrimile in coltul ochilor de nervi si de tristete…La prima traversare aud claxoane isterice si vad masina noastra! Gata! S-a terminat cosmarul. Ma arunc in masina si ma pun pe un plans sanatos.
Ii spun lui George printre sughituri ca vreau sa ne mutam in Elvetia…

PS. Eeee…acum mi-a mai trecut. Nu plec nicaieri.

Living in my rectangular world….

Zilele trecute profesorul meu de la Harvard BP, Christos Makedos, ne-a spus o povestioara tare draguta pe care ma bucur sa ti-o pot impartasi si tie acum.
E o intamplare din indepartatul Mexic unde pasii si viata l-au dus la un moment dat pe Christos Makedos si unde, intr-o buna zi, a avut sansa sa viziteze un trib de indieni ce traia izolat, intr-o zona indepartata.
Ajuns acolo, capetenia indienilor l-a intrebat cum il cheama si de unde este. Christos Makedos i-a raspuns el, sunt din Grecia, din Europa.
Dupa un moment de tacere indianul i-a spus cu o voce serioasa si apasata: “Eu va urasc pe voi europenii”
“Cum asa?” a intrebat mirat si incurcat Christos Makedos. Indianul a luat un bat si a desenat pe pamantul uscat un cerc strapuns de un dreptunghi iar apoi ridicandu-si privirea i-a raspuns :
“Va urasc pe voi europenii pentru lumea rectangulara pe care ati creat-o si pentru ca mi-e teama sa nu stricati intr-o zi si lumea mea rotunda”
“Lumea mea rectangulara?” s-a mirat Christos Makedos. Indianul a dat din cap afirmativ si i-a spus:
“De cand va nasteti copiii ii asezati in patuturi mici de forma rectangulara, dormiti si voi in paturi rectangulare, traiti in case rectangulare, iesiti pe usi rectangulare, priviti viata prin ferestre rectangulare, lucrati in locuri rectangulare, cititi carti rectangulare si chiar si cand muriti va ingropati in gropi rectangulare si in cosciuge rectangulare. Viata voastra e rectangulara. Viata mea e rotunda, femeile noastre nasc copii si-i poarta cu ele la san, dormim in cerc in corturi rotunde, inotam in ocean, ne pierdem prin paduri, ne asezam sa mancam si sa ne veselim in jurul focului rotund. Pamantul e rotund, luna e rotunda, soarele e rotund, viata insasi e rotunda. Iubesc mult viata mea – i-a mai spus indianul – si nu vreau ca lumea ta rectangulara sa vina si sa strice lumea mea rotunda …”

Chiar acum cand iti striu aceasta poveste zambesc uitandu-ma la biroul rectangular la care stau, la tastele rectangulare, la ecranul rectangular….
Sufletul meu insa, ma jur, a ramas rotund!

Si-am incalecat pe-o sa si ti-am spus povestea “mea”.

Despre daruri…

Am primit pana acum o mie de daruri, de toate felurile, daruri utile sau mai putin utile, de valoare sau nu, din suflet sau doar din obligatie, cu rost sau fara, carti, bijuterii, parfumuri, haine, obiecte de decor, dulciuri speciale, CD-uri sau DVD-uri, jucarii, telefoane, vacante, cine romantice si lista poate continua mult si bine.
Unele dintre ele mi-au fost foarte dragi, de altele m-am bucurat iar altele m-au lasat oarecum indiferenta. Si pentru ca eu zic ca fiecare avem un lucru la care ne referim ca la cel mai de pret dar (si nu vorbesc acum de viata, sanatate, parinti, copii sau altele din zona asta pe care as numi-o intangibila ci ma refer la daruri sa le zicem „lumesti”) am sa-ti povestesc despre cadoul cel mai drag pe care l-am primit eu vreodata.
Ei bine, cred ca aveam vreo 11-12 ani si eram cu mama pe plaja la Mamaia. Era vremea lui Ceausescu cand pe la mare se mai gaseau aduse de „vaporeni” blugi, casetofoane, tricouri, ochelari de soare, guma sau Coca Cola. Toate astea erau ceva asa ca de pe alta lume, dintr-o lume idilica pe care-mi placea sa mi-o imaginez in fel si chip. Dintre toate chestiile astea fantastice pentru mine cea mai tare era guma de mestecat.
De fiecare data cand ateriza la mine prin nu stiu ce minune o lama de guma americana mi se parea ca ceva mai misto de atat n-as putea primi vreodata.
Dar sa revin la poveste…eram deci pe plaja la Mamaia unde circulau in sus si-n jos femeile cu fuste multe care vindeau si ele una alta. La un moment dat apare una cu o punga mare in brate plina ochi de pachete de guma. Guma americana. Imi aduc aminte ca mama s-a ridicat de pe cearceaf s-a dus la tanti aia cu fuste si s-a intors abia tinand in pumni o multime de pachete de guma. De toate felurile, de toate culorile si de toate aromele. Le tin minte pe cele Brooklyn cu un pod gigantic desenat pe ele sau pe cele Nevada…Nu-mi venea sa-mi cred ochilor, mi se parea ca ceva mai tare de atat nici n-ar putea sa existe.
Dupa cateva zile ne-am intors la Bucuresti si punguta mea cu pachete de guma ajunsese sa fie cu mine tot timpul. Nu-mi amintesc sa fi mancat mai mult de 1-2 lame dar imi amintesc foarte clar cum imi placea sa ma asez in varful patului, sa scot tacticos pachetele din punga, apoi cu grija lamele din pachete, sa le insir in pat, sa le privesc minute in sir si apoi sa le iau pe fiecare dintre ele la mirosit. Era mica mea comoara.
Chiar daca, asa cum iti spuneam, mi s-a mai intamplat sa iubesc tare cate un cadou primit si sa ajung de exemplu sa ma culc incaltata cu niste „adidasi”, sa-mi pun sub perna cate o caseta cu muzica sau sa stau calare, in balcon, pe bicicleta pe care o iubeam si cu care nu puteam iesi afara cand ploua, desi intotdeauna m-a emotionat mult darul pe care mi l-au facut cativa oameni de a crede in mine, totusi, nimic, niciodata nu s-a mai comparat cu pachetele alea de guma.
Multe dintre ele miroseau a scortisoara si in mintea mea ma gandeam ca asa trebuia sa fi mirosit America. Cand dupa ani si ani am ajuns la Chicago, primul gest pe aeroport a fost sa trag adanc aer in pipet si sa caut mirosul de scortisoara… Nu l-am gasit cum n-am mai gasit nici guma Brooklyn dar amintirea lor va ramane mereu cu mine.
Amintirea si lectia de pret pe care am invatat-o ca putem face celor dragi daruri care sa poata deveni cel mai frumos dar pe care l-au primit vreodata. Si nu e nevoie sa fie ceva de valoare sau ceva sofisticat, important e doar sa fie din suflet si mai ales pentru suflet.
Si ce sansa mai buna ne-am putea dori decat sezonul cadourilor care tocmai a inceput?

Pentru tine care a fost darul cel mai de pret pe care l-ai primit vreodata?

5 lucruri pe care le-am invatat din povestea cu intrebari si raspunsuri

M-a provocat Adrian sa raspund la intrebarea „Cu ce m-am ales sau ce am invatat din asta” si desi ma gandeam sa-i spun ca e vorba mai degraba de o stare greu de definit prin cuvinte, am sa pun in continuare totusi cateva idei. (Daca ai ajuns acum pe blogul meu si nu stii despre ce vorbesc arunca o privire la posturile anterioare si ai sa te lamuresti rapid)

1. In primul rand, desi n-am dorit de nici un fel asta, am intristat cativa oameni care nu s-au regasit pe lista celor invitati sa raspunda intrebarilor ce mi-au trecut prin minte si care s-au gandit ca ii pretuiesc mai putin sau ca-i consider mai putin prieteni. N-am anticipat de nicun fel ca se poate intampla asta si uite acum am invatat ca e nevoie sa fiu un pic mai atenta la sentimentele celorlalti si poate un pic mai clara cand explic un gand pe care-l am…

2. Desi nu pot sa spun ca nu stiam asta, mi-a facut placere sa constat inca o data cat suntem de diferiti. Banuiam ca raspunsurile vor fi oarecum diferite dar poate nu chiar atat de diferite pentru ca mie mi se parea (si continua sa mi se para) ca cei 4 sunt oameni care in multe privinte seamana mult…

3. Am mai invatat ca pot sa fiu surprinsa chiar de oameni pe care-i cunosc si ca cel mai frumos este sa nu pun etichete de nici un fel ci sa las jocul total deschis, liber intamplarilor de orice fel…

4. Am inteles si un lucru pragmatic. Numele celor 4 prieteni au generat un trafic pe blogul meu cum n-am avut niciodata. De la acele intrebari incoace ajung zilnic pe blogul meu cam 10 oameni cautand Stefan Caraman de exemplu. Sa scrii despre oamenii pe care-i cunosti sau sa-i inviti pe ei sa scrie poate fi un lucru bun pentru blogul tau. N-am urmarit deloc asta dar daca tot m-a intrebat Adrian ce am invatat…era urat sa nu spun adevarul pana la capat (:-))

5. Si poate cel mai de valoare lucru din toate e ca am inteles cata disponibilitate de a impartasi pot sa aiba oameni chiar foarte ocupati cum sunt toti cei 4. Exista atatea energii senzationale in jurul nostru pentru care sper sa putem inventa intr-o zi o modalitate de a le capta in folosul tuturor.

Stefan, Vilma, Adrian, Paul, va multumesc mult pentru bucuria pe care mi-ati facut-o intrand in joculetul meu.

Aveti o fusta minunata doamna….

Eram in metrou cand mi-au picat ochii pe fusta unei doamne. Cea mai cea fusta pe care am vazut-o in ultimul timp si pe cuvant ca mi se-ntampla rar sa ma impresioneze un obiect vestimentar.
Ma uitam admirativ la ea si chiar m-am gandit sa ma duc sa-i spun: “Aveti o fusta minunata doamna”.
Ups, dar stai… nu-i asa ca ar fi putut sa creada ca vreau sa o agat (hihihi…ridicol, nu?) sau ca cine stie ce intentii obscure as fi avut? Mda…atunci mai bine lasa…
La fel mi se mai intampla pe la teatru cand cineva langa mine miroase incredibil de bine si-mi vine sa-i spun, cand vad pe cineva citind o carte care mi-a fost si mie draga, cand cineva cunoscut sau nu face un gest frumos sau scrie ceva frumos si ma emotioneza.
Constat ca am invatat, nu stiu cand si cum, sa fiu oarecum suspicioasa si sa ma mir si mai ales sa ma intreb, atunci cand cineva imi face asa dintr-o data un compliment, daca o avea ceva ganduri ascunse, daca incearca sa obtina ceva de la mine, daca e fals si poate vrea doar sa ma linguseasca…
Cred ca asta opreste ceva din feedbackul pozitiv pe care as vrea sa-l dau dar uite ca, fix de maine, m-am decis sa nu mai las sa treaca o zi din viata mea fara sa dau feedback pozitiv cand simt nevoia sa fac asta.
Ba chiar am sa si zambesc persoanelor dragute cunoscute si necunoscute cu care ma intersectez in drumurile mele prin viata. Sunt parca prea putine zambete in jur. Fie ce-o fi!

Daca mintea ta ar fi o cafenea, cum ar arata aceasta cafenea? Ce decoruri, ce cafea, ce fel de oameni as gasi acolo?

Iata-ne ajunsi la ultima intrebare. Enjoy!

Stefan Caraman

Daca mintea mea ar fi o cafenea, la bara ar dansa (pentru ca ar fi un program de striptease permanent) cele mai frumoase sau decente doamne posibile, cele care nici macar nu-si inchipuie ca ar putea dansa vreodata la bara… iar clienti ar fi personajele pieselor pe care le scriu (aproape nimeni din viata reala, nimeni in afara de mine) ; nu s-ar fuma droguri dar s-ar manca pomelo; fetele/femeile ar dansa pe ritmuri progressive rock, barbatii ar fi de bun simt (adica nu le-ar indesa bani in chilotzii tanga ci le-ar face un transfer bancar), ospatarii nu ar fura pentru simplu motiv ca tot ce se consuma e gratuit, toata lumea ar fi fericita dintr-un singur motiv – la sfarsitul programului mor toti, nu scapa nimeni

Vilma Minor

Cafeneaua mea…
In primul rand te-ar intampina aroma minunata a plantei miraculoase. Stii, nu se cheama « cafenea » doar pentru ca are un fel de espresso, unul de cappucino si unul de Ice Coffee. Nu.
Daca tot e cafenea, aici gasesti numeroase feluri de cafea si oameni care stiu sa iti prepare licoarea miraculoasa in multe, multe, feluri. Tot ei ti-ar putea spune povestea fiecareia. Fiecare poveste aduce alta, fiecare raspuns cheama o noua intrebare.
Oameni care se simt mai bine cu intrebarile decat cu raspunsurile. Carora nu le-ai putea ghici modelul masinii in primele 3 secunde dupa ce i-ai cunoscut. Stii, genul ala care zambeste din reflex cand isi ridica ochii din carte, chiar inainte de a vedea cu cine vor sta de vorba. Voci clare, ferme sau blande. Unora le ghicesti excentricitatea dar, pana sa te sperii, te-au cucerit cu sinceritatea nepretentioasa. Te provoaca jucaus, nu te forteaza. Nu-i asa ca ti-a venit cheful de vorba ? Poate chiar de flirt ?
Cafeaua « se vorbeste » cu altul, dar se savureaza personal. Ca sa te bucuri deplin de ea, e nevoie de putina intimitate. Deci cafeneaua mea ar fi o casa cu incaperi in care poti sa stai la cafea cu prietena sau prietenele sau cu necunoscutii politicosi, dar si unele in care ai putea sa te bucuri de o cafea si o tigara singura, citind poezii sau ascultand muzica. Fotolii moi, comode, nu o expozitie de mobila la moda ; poate putin uzate, ca sa nu te faca sa stai stanjenit de sentimentul ca strici ceva prea nou in sufrageria vecinei. Asa, intinde-ti picioarele, ca nu deranjezi pe nimeni.
Muzica in surdina (care sa acompanieze discret povestile fara sa-ti acopere vocea, ba chiar si mp3 playere sau CD playere individuale, pe care sa le poti folosi in caz ca vrei sa asculti alta muzica. De ce sa aleaga altii pentru tine ?
Mici obiecte la indemana, oameni care te servesc discret si prompt.
Ar avea o gradina putin salbaticita. Gradina secreta prin care nici timpul nu adie.
Dulce hedonism, nimic pretentios, pentru ca aici totul este despre mine si cafeaua meaa, iar sofisticarea e in aceasta relatie, nu in obiectele efemere din jur. In povestea fara sfarsit.

Adrian Chira

Greu de imaginat asa o cafenea ai avea tot felul de arome noi si vechi si le-ai combina dupa cum iti trece prin minte pana ai obtine ceea ce doresti sau macar ceva care sa-ti placa.

Paul Cristian Stefanescu

Pereti verzi, totul verde inchis cu alb, parchet, mobila din lemn natur, liniste, multa lumina alba, solara. Cafea la temperatura camerei, cu menta. Tineri, frumosi, cu inteligenta sclipitoare. Si sunt numai femei, eu sunt singurul barbat.

Ce sfaturi i-ai da unui tanar aflat la inceputul clasei a XII-a (cand esti oarecum dezorientat si nu prea stii ce alegeri sa faci in viata), despre prietenie, dragoste si bani ?

Stefan Caraman

Cred ca cea mai proasta alegere este sa te apuci sa dai sfaturi unui adolescent de 18, astazi… asa cum refuz alegatia potrivit careia la varsta asta esti dezorientat si nu prea stii ce alegeri sa faci in viata, o refuz in sensul ca ea este valabila pentru oricine, indiferent de varsta sau situatie … eu sunt al naibi de dezorientat si habar nu am ce vreau sa fac mai incolo… ce ma desparte de unul de 18, este faptul ca as vrea sa stiu, el nu prea… revenind la sfaturi despre prietenie, dragoste si bani, cred ca singurul lucru care i-ar putea influenta in sensul pe care il doresti este exemplul personal; si nu doar orice exemplu personal ci un exemplu personal foarte tare, capabil sa bata competitia cu celelalte exemple personale. Deci ce sfaturi sa dea unul dezorientat care nu prea stie ce alegeri sa faca nici la varsta asta? Poate doar unul : bazeaza-te pe feeling…

Vilma Minor

Uita-te inauntrul tau, apoi alege ce iti doresti cu adevarat, ce iti place, ce te face sa te simti bine in pielea ta (pentru ca te stimuleaza, te imbogateste, poti fi cel mai bun facand acel lucru).
Intreaba-te. Ce te vezi facand peste 30-40 de ani? Si de cine te vezi inconjurat?
Ai rabdare cu tine: gaseste-ti drumul si partenerii incercand, invatand, gustand viata. Nu-ti fie teama nici de oameni, nici de viata, primul pas este sa cunosti si sa sadesti, ca sa ai ced cerne mai apoi.
Nu cauta adevaruri absolute, pentru ca nu exista. Incearca sa afli raspunsurile potrivite la momentul potrivit si lasa-ti loc pentru schimbare.

Adrian Chira

Sa fie rabdator pentru ca: In the end everything will be fine, if it’s bad then it’s not the end.

Paul Cristian Stefanescu

Despre prieteni, dragoste si bani, incep cu un sfat intelept primit de la un nene pensionar de la mine din bloc: “Paule, prietenul tau cel mai bun nu e femeia, prietenul tau cel mai bun e buzunarul”. Si intelepciunea populara chiar se verifica!
Tineri dezorientati, ascultati-ma! In viata, ierarhia trebuie sa fie, clar: bani (incluzand aici si cunoastere, cariera, pozitie) pe primul loc, prietenie pe al doilea, dragoste pe al treilea. Dar, atentie, asta este doar ierarhia, insa NU trebuie sa lipseasca niciunul dintre cele trei elemente.
Banii, puterea, atrag foarte multa prietenie si foarte multa dragoste. Multa, multa!

Nu inseamna ca in lipsa acestei forte, nu poti avea parte de prietenie sau de dragoste. Dar existenta fortei le garanteaza, in numar mare (si nu sunt neaparat interesate sau nesincere).

In curand ultima intrebare!