Suspendați de un fir…

Zilele trecute am făcut un drum, cu trenul, până la Miercurea Ciuc.
Am ajuns la gară cam cu o oră înainte, mi-am luat bilet, am mai luat și două cărți iar în final am dat o tură pe la informații ca să întreb de la ce linie pleacă trenul meu. “De la linia 10”, “Si ce stație e înainte de Miercurea Ciuc, va rog? Aici doamna de la informații mi-a aruncat o privire ironică și m-a întrebat țâfnoasă: “Mă testați?” “Nu, desigur că nu, vreau doar să-mi fac o idee, știți, e noapte, nu cunosc drumul” “Da’ scrie doamnă pe bilet ora la care ajunge..” “Asa e, scrie, dar știți, trenurile mai întârzie câteodată..”, “Nu întârzie și oricum în tren se anunță statiile”, “A, da? Păi și de ce nu mi-ați spus asta de la început?”, “N-ati intrebat”
Când am plecat de la informații, în spatele meu deja se foiau câțiva călători grăbiți.
La compartiment am ajuns aproape în același timp cu ceilalți trei călători cu care am împărțit drumul până la Miercurea Ciuc.
O doamnă pe la 50 și ceva de ani cu un maldăr de rebusuri și doi tineri, un el și o ea, pe la 20 și ceva de ani, cu trolere aproape cât ei de mari. Doi tineri frumoși despre care am dedus că erau studenți și că mergeau acasă, intr-un weekend prelungit.
Ea, inaltă si subțire, cu părul lung și drept, îmbrăcată șic, delicată si tare frumoasă. El, ochi albaștri, părul blond tuns periuța, inalt, sportiv, îmbrăcat cu blugi tăiați și-un tricou negru pe care trona mare și clar mesajul: “Now or never”.
Zâmbeam deja la gândul că mă voi distra tot drumul observând vreun început de poveste romantică. Hmm, hmmm, hmmmm (:-))
În compartiment a intrat mai întâi doamna cu rebusurile urmată de tânărul blond și în final de domnisoara înaltă și subțire.
Am rămas un pic in ușă contemplând cum fata noastră se lupta să-și ridice trolerul enorm și să-l pună la bagaje. “Te ajut?” a întrebat el mai mult de formă. “Ma descurc” i-a răspuns ea indiferentă și spre surprinderea mea chiar s-a și descurcat. Apoi ne-am așezat cu toții la locurile noastre.
Am scos cartea lui Lucian Boia din care speram să înțeleg până la Miercurea Ciuc “De ce e România altfel”, el a scos un ditamai laptopul Samsung iar ea a scos o tabletă.
Și-au pus căștile și apoi, preț de patru ore și jumătate, cu laptopul sau tableta pe genunchi și cu telefoanele in mâini, duși au fost.
De câteva ori au mai vorbit la telefon, ea ca să-și facă programări la coafor și la cosmetică, el ca să vadă dacă a început distracția la cămin după ce a plecat iar apoi ca să dezbată, minute în șir, cu mama lui, ceva despre bunătățile pe care această i le pregătise acasă.

Timp de patru ore și jumătate, fata înaltă, subțire și foarte frumoasă nu i-a aruncat tânărului înalt, blond și foarte sportiv nici măcar o privire. Și tot timp de patru ore și jumătate nici tânărul nostru n-a aruncat nici măcar o singură privire fetei frumoase ce stătea în fața lui. Fiecare a rămas atârnat de câte un fir, pierdut în lumea lui virtuală.

Acum daca ai sa ma intrebi ce m-a apucat cu povestea asta, n-as putea sa-ti raspund.
Să fi fost oare ceva în mesajul “Now or never” de pe tricoul lui? Sau sa-mi fi rămas poate prea agățată de minte povestea romantică din Before sunrise”?
Habar n-am…

Despre nostalgii

De ceva vreme mă bântuie nostalgia unor cărţi şi a unei cutii de ceai.
Este vorba despre două cărţi pe care în coplărie le ştiam pe de rost şi din care mai ştiu şi acum pasaje întregi. Acum mulţi, mulţi ani, când am plecat de la ai mei nu le-am luat cu mine şi apoi le-am pierdut urma. Le-aş căuta în anticariate dar, culmea, exact titlul nu mi-l mai amintesc. Şi nici autorii.

Le-am tot căutat pe net în fel şi chip dar nici urmă de ele. Şi-atunci m-am gândit să pun mesajul ăsta într-o sticlă şi să-l arunc în oceanul de aici, poate s-a mai întâlnit cineva în copilăria lui cu ele şi mai punem cap la cap indicii.

În prima carte erau povestiri despre un băieţel numit Bobo (Prima poveste începea cam aşa: “De ce plângi Bobo? Plâng pentru că am îmbătrânit că bunica…” şi continua cu păţania lui Bobo căruia i se mişca un dinţişor iar bunicul i-l lega cu o aţă iar la finalul poveştii i-l şi scotea (:-))

În a doua carte erau povesti despre culori. Povestea albă, roşie, albastră, indigo, neagră etc. Cea roşie era despre un măgar care mâncase ardei roşii iuţi iar cea albastră era cea mai misterioasă dintre toate, o poveste despre o fetiţă care ajunsese pe fundul mării călătorind printr-un vas cu apă pe care-l avea pe noptieră.

E ciudat cum nişte poveşti atât de simple mi-au rămas în minte ca poveştile copilăriei mele.

Bine, mai am, cum spuneam şi la început, nostalgia unei cutii de ceai, o cutie de metal, cu nişte desene fantastice pe ea desprinse şi ele parcă tot dintr-o poveste. Pe ea ştiu sigur că n-o să o mai găsesc vreodată dar de dragul şi de dorul ei am umplut in ultima vreme casa de cutii metalice de la biscuiţi danezi cu unt. N-au nici pe departe acelaşi farmec dar un pic un pic îmi amintesc de ea.

Stie oare cineva să-mi spună “De ce plângea Bobo”? Sau cum se ajungea pe fundul mării privind într-un vas cu apă?

Ce filme am mai vazut si mi-au placut mult

Mi-au ramas in minte si in suflet. Le-as revedea oricand.

1. The legend of 1900
2. Dersu Uzala
3. The Truman Show
4. I am here
5. Irina Palm
6. Three monkeys
7. A separation
8. Up
9. Dead poets society
10. Medianeras
11. 127 hours
12. The lives of others (das leben der anderen)
13. Jeux d’enfants
14. Rust and bone
15. The big blue
16. The best offer
17. The way back
18. Spring, summer, autumn, winter and spring again
19. Mr. Nobody
20. Ordinary people
21. Contact
22. Entre les murs
23. Wall-e
24. Departures
25. Equilibrium
26. Winter light
27. 3-Iron
28. Dark city
29. Politiki kouzina
30. Bab’Aziz
31. The Others
32. Hotel Rwanda
33. Incendies
34. Unsere Mutter, unsere Vater
35. The Cranes are Flying

Tu ce ai adauga la aceasta lista?

Cezărică Manea

Cezărică, un tip cu o minte brici a fost dintotdeauna un pic retras şi un pic ciudat.
La mare se ducea la nudişti şi-i plăcea să se creadă pescăruş. Se mira mereu că n-are pene. Aripi nu voia neapărat dar pene i-ar fi plăcut. Le căuta pe plajă şi le-nfigea în urechi în nas, în fund.
Îi mai plăceau pălăriile de cowboy iar mai târziu şi crucile. Îşi punea la gât cruci mari atârnate de lanţuri serioase.

Îşi mai dădeau coate unii şi alţii numindu-l nebun dar Cezărică le râdea în nas: Voi sunteţi nebuni mă!

Mai târziu s-a însurat, a făcut copii, două fete şi lucrurile au decurs bine până într-o zi când şi-a încărcat familia în maşină şi le-a zis că trebuie să meargă urgent la Baia Mare să recupereze o datorie de sute de milioane de la un om de afaceri local.
Acolo şi-a cumpărat un cuţit lung de bucătărie, şi-a legat la cap o eşarfă, a înfipt o pană în ea şi a ieşit pe strada ameninţându-i pe toţi cu sabia dreptăţii. A luat amendă, s-au răstit la el poliţiştii şi-n final l-au lăsat să meargă la familia lui la hotel. Acolo a luat-o de la capăt şi le-a amenitat şi pe ele cu sabia dreptăţii.

Când s-au întors la Bucureşti a aflat că soţia vrea să divorţeze că nu mai poate suporta un nebun şi nu înţelegea la ce nebun se referă. La el? Să divorţeze, treaba ei!
Ca să-i facă în ciuda s-a dus şi la doctor, a făcut analize şi când doctorul a strâns din buze şi a dat din cap a veste proastă l-a înjurat şi a plecat. Tu eşti nebun mă!

S-a întors acasă, la mama lui şi a trăit acolo o vreme. A citit şi-a pictat.
Într-o zi i-au căzut ochii pe un anunţ, se cauta şofer la Ministerul Agriculturii. S-a dus, a dat tot felul de teste şi interviuri şi a început treba. O vreme a fost bine până când intârziereile se adunau şi mai uita de un drum sau de altul. Când l-au ameninţat că-l dau afară, Cezărică s-a enervat şi a vândut maşina ministerului. A vândut-o pe câteva sute de lei, fără acte fără nimic, la ocazie.

A ajuns la poliţie, l-au cercetat, l-au condamnat şi l-au închis. În închisoare Cezărică se simţea bine. Preda lecţii de engleză, făcea calcule matematice complicate şi le explica ore în şir colegilor de celulă tot felul de raţionamente despre pi-uri,unghiuri şi grade.
Din când în când le mai spunea doctorilor, la vizită medicală, că e nebun dar ei îi râdeau în nas şi-i răspundeau în zeflemea că toţi se cred acolo şi nebuni şi nevinovaţi. I-a rugat să-i dea o hârtie ceva cu ştampilă că nu e nebun să o trimită şi el fostei neveste.

Au trecut anii şi primul gând al lui Cezărică atunci când a ieşit din puşcărie a fost să-şi lege la cap o eşarfă, să caute un cuţit lung de bucătărie şi să se ducă cu sabia dreptăţii întâi la Baia Mare să recupereze datoria, apoi la doctorul care-i zisese că e nebun şi la nevasta care-l părăsise. Să vadă ei că nu-i de joacă cu Cezărică. Nu te porţi aşa cu un pescăruş fir-ar să fie!

PS Am scris acest text raspunzand la o provocare lansata de Mario Barangea la cursul de scriere creativa. Tema: “Despre un nebun”

Despre intalniri…

Metroul e un univers fascinant.
Ieri am întâlnit un grup de muncitori în construcţii. Erau şase, stăteau pe scaune faţa în faţă. Vorbeau tare, să se audă. Când s-a umplut culoarul de oameni şi nu se mai puteau vedea unii cu alţii ei au continuat să vorbească.
Povesteau despre maşini de spălat, despre ziua nu ştiu cărei doamne căreia se gândeau să-i cumpere o rochie frumoasă, de două milioane, despre “o roată” pe care să o facă, să pună fiecare 50 de lei pe săptămână şi o dată pe lună unul dintre ei să ia banii. Preţ de câteva staţii s-au ciondănit care să fie primul. Când păreau să ajungă la o soluţie au coborât şi n-am mai aflat cine e fericitul care ia banii după Paste.

Astăzi pe scaunul de lângă mine s-a aşezat un domn în blugi şi în tricou, cu părul creţ, grizonat. Din minut în minut îi suna telefonul iar el răspundea protocolar: ‘Buna ziua, Regina Maria”. Am aflat astfel care e tratamentul cel mai bun pentru o coasta fisuarată (algocalminul zicea el că nu ajută (:-)), am aflat unde trebuie să sune cineva pentru o urgenţă oftalmologică şi aşa mai departe. Pe fundal curgeau anunţurile ”Atenţie se inchid uşile, urmează staţia…” dar domnul doctor nu părea deranjat. El continua cu “Bună ziua Regina Maria”, urmau indicatiile iar la final încheia pe un ton pozitiv urând ”Sănătate multă, multă..”

Într-o altă zi, imediat după ce mă urcasem şi tocmai îmi scosesem cartea din geantă remarc pe scaunul din faţa mea o doamnă care avea si ea o carte deschisă în mână. Îşi ridicase ochii din carte şi privea insistent un cuplu de englezi grăsuţi care stăteau undeva mai spre uşă. Preţ de mai bine de o staţie i-a tot fixat insistent. S-au uitat şi ei contrariati de câteva ori la ea, mă uitam şi eu..dar nimic. Doamna continua să-i studieze. Mai arunca o privire în carte, mai zâmbea un pic şi apoi se uita din nou la englezi.
Nici să citesc nu mai puteam, doamna mi se părea deplasată iar situaţia mă enerva. Când s-a eliberat scaunul de lângă ea m-am aşezat. Nu apucasem să citesc câteva rânduri când doamna îmi dă un cot şi-mi zice: “Citim aceeaşi carte…” Arunc o privire la cartea ei, da, citim aceeaşi carte Camino a lui Shirley MacLaine. Superbă carte îmi mai zice ea, am căzut pur şi simplu în visare…
Zâmbesc şi-mi aduc aminte ceva ce am învăţat exact din cartea asta. Când îndrepţi degetul arătând a reproş spre cineva nu uita că trei degete rămân îndreptate spre tine.
Când a coborât doamna mi-a zâmbit şi mi-a urat o zi frumoasă.
I-am zâmbit şi eu. Ziua chiar că era frumoasă.

Despre obiceiuri necurate…

Scria zilele trecute Oana Pellea, pe Facebook, un mesaj despre telefoanele care tot sună în timpul spectacolelor şi zicea că la al treilea telefon care a sunat în sală i-a venit să plece acasă. Şi o cred.
N-a fost nici măcar un spectacol de teatru la care să merg şi să nu sune cel puţin un telefon. Am văzut oameni răspunzând “discret” cu mâna pusă la gură “Sunt la teatru, nu pot să vorbesc acum”, am văzut un caz în care unei doamne îi tot suna telefonul şi când, pe la a treia rundă de sunat, cineva din sală i-a zis să-l închidă doamna a răspuns ţâfnoasă că nu ştie cum. Am văzut-o pe doamna Olga Tudorache integrând sunetul unei telefon într-o replică “e de la vecini, nu-l băga în seamă”, l-am văzut pe Florin Piersic explicând pe larg la începutul unui spectacol ce înseamnă pentru un actor să sune un telefon în mijlocul unei replici…
Dar lăsând telefoanele la o parte trebuie să spun că am văzut ceva şi mai şi. Eram la Bulandra la Izvor. Îmi luasem bilete în lojă şi asta îmi plăcea mult. Într-o lojă laterală l-am zărit pe Mihai Constantin regizorul piesei “Obiceiuri necurate”. Înarmat cu pix şi cu foi nota în întuneric una alta despre spectacol. În loja de lângă mine, fix pe centrul sălii, stătea un cuplu până în 40 de ani, oameni frumoşi şi eleganţi.
La un moment dat aud un fâşâit venind dinspre ei. Şi apoi altul şi altul. Ce naiba? M-am ridicat un pic din scaun şi am aruncat o privire “dezaprobatoare” dincolo de peretele despărţitor al lojei. Cuplul nostru frumos şi elegant m-a văzut şi m-a ignorat. Trăgeau în continuare de un ambalaj de Bake rolls. Într-un final l-au răpus şi de atunci s-a dezlănţuit dezastrul. Nici n-ai idee cum se aude în liniştea sălii ronţăiala de bake rolls. Se auzea până jos în sală. Oamenii întorceau capetele să vadă ce se întâmplă, Mihai Constantin arunca şi el nişte priviri disperate dar cuplul nostru ignora totul şi mânca liniştit. Foşneau pachetul când băgau mâna după câte o “rondelă” iar apoi cranţ, cranţ, cranţ o mâncau liniştiţi.
Într-un final, turbat de nervi, Mihai Constantin a izbucnit: “Bă dar cât pot să mai mănânce ăştia, mă??!!” A zis-o tare, cât să audă şi oamenii noştri.
Nu ştiu dacă nu cumva tocmai atunci terminaseră şi ei punga…ideea e că s-au oprit. Eu însă nu mă mai puteam concentra la piesa gândindu-mă ce am sa le spun la final. Când au început însă aplauzele oamenii frumoşi şi eleganţi s-au scurs foarte rapid spre ieşire şi duşi au fost. Cred că le era sete după atâta bake rolls.

Despre două întâlniri….

Eram la Paris în mica mea vacanţă de câteva zile. Ai mei ştiau că am în plan să fac un drum la cimitir, la Montparnasse să duc cate un gând la mormintele lui Brâncuşi, Cioran, Eugen Ionesco şi Tristan Tzara.
Cu harta în mână am început să căutăm. Cimitirul e foarte organizat, am ajuns repede la Eugen Ionesco. Cu o seară înainte trecusem şi pe la “Theatre de la Huchette” unde chiar atunci se juca “Cântăreaţă cheală”. Se joacă de 55 de ani şi asta chiar e un record înscris în Cartea Recordurilor.
Stăteam lângă mormânt şi ne gândeam la Eugen Ionesco când din spate auzim o voce întrebându-ne dacă suntem din România. O doamna în scaun cu rotile se oprise în spatele nostru. Să fi avut 50 şi ceva de ani. Avea părul frumos aranjat iar pe braţe un şal. Ne spune că nu prea mai vine lumea “pe aici” şi apoi ne întreabă dacă vorbim franţuzeşte. “Un peu” răspundem râzând dar ea nu râdea deloc. Oftând resemnată ne-a zis că din păcate s-a dus cultura adevărată, că acum nu mai citesc oamenii Hugo în original, că viaţa e prea pragmatică. Îi explicăm că aşa e acum, că toată lumea vorbeşte engleza, că engleza se studiază mai mult în şcoli, că asta nu înseamnă că e afectată cultura…. dar doamna în scaunul ei cu rotile dădea neîncrezătoare din cap. Am mai schimbat 2 vorbe şi am plecat dar discuţia cu ea mi-a rămas în minte şi m-a întristat într-un fel. Recunosc, mi-ar plăcea să citesc Hugo în original…

A doua zi eram cu o prietenă într-un restaurant mic din Cartierul Latin. La o masă lângă noi un cuplu pe la 80 şi ceva de ani. Americani, după accent. Ea grăsuţă, cu părul lung, grizonat, atârnându-i în dezordine, fără sutien şi fără inhibiţii. El înalt, subţire şi foarte grijuliu cu ea. La un moment dat el pleacă la baie iar ea dornică de conversaţie ne întreabă dacă suntem franţuzoaice. Zâmbim şi-i răspundem în engleza ca nu. Ne întreabă în continuare de unde suntem. Îi spunem că din România iar ea rămâne surprinsă; “Poland, you said?”, “No, România…” “România?…” Doamna nu auzise de noi dar a trecut uşor peste asta. A vrut apoi să afle dacă suntem căsătorite, dacă avem copii, ce profesie avem iar apoi ne-a spus despre ea. Ne-a spus tot. Câţi copii are, ce profesii au copiii, ce profesie are ea (artistă), unde locuieste, că vorbeşte chineza, ne-a povestit despre Mao…şi în final când moşuleţul a venit şi el la masa ni l-a prezentat “My father” şi apoi a început să râdă cu entuziasm de glumă ei. Ne-a întrebat şi el de unde suntem. Ne-am mai încercat încă o dată norocul spunând România iar el a zâmbit liniştit şi a zis: “trebuie să mă mai uit pe hartă”. Am mai schimbat câteva vorbe iar apoi s-au îmbrăcat şi au plecat…
Am zâmbit!
Şi nu ştiu cum, parcă o vedeam în spatele meu şi pe doamna în scaun cu rotile din cimitir, zâmbind un pic trist şi un pic ironic.