Despre cum sa cauti sau sa nu cauti un loc de munca…

Primesc intr-o zi pe adresa mea de email de la birou un mesaj de la o domnisoara care-mi scrie exact ce vezi mai jos:

Stimate Domnule/Doamna,

Va adresez aceasta Scrisoare de Intentie in vederea ocuparii unui post in compania Dumneavoastra. Absolvind studiile superioare, consider ca am acumulat multe cunostinte in diferite domenii pe care astept cu nerabdare sa le pun in practica. Sunt o persoana dinamica, cu aptitudini foarte bune de comunicare, dobandite in experienta mea de Referent Resurse Umene, responsabila,hotarata, interesata in perfectionarea profesionala in domeniul Publicitatii,precum si in alte domenii. Mi-as dori sa am sansa de a lucra in compania dvs. unde as putea sa-mi pun in evidenta capacitatile intelectuale si experienta acumulata (conform CV anexat)pentru a indeplini sarcinile si scopurile companiei cat si pentru dezvoltarea carierei mele. Daca veti considera ca motivatia si calificarea mea sunt oportune pentru obtinerea unui loc in cadrul companiei dumneavoastra sunt disponibil in orice moment pentru a fi contactat in vederea discutarii detaliilor unei posibile colaborari. Va multumesc, CV

Iata si ce i-am raspuns:

Draga C…, 

Am primit mesajul tau. Din pacate in departamentul pe care-l conduc nu exista nicio pozitie disponibila. Totusi, ma gandesc ca iti poate fi util un feedback referitor la mesajul tau si niste recomandari.

1. Cand trimiti emailuri de acest fel este bine sa o faci personal. Daca tot ai gasit undeva adresa mea de email si stii ca ma cheama Mariana Iosif nu are rost sa mi te adresezi cu Stimate Domnule / Doamna. Inteleg ca ai vrut sa economisesti timp trimitand mesajul catre un grup dar aceasta economie de timp nu-ti va aduce nimic. Din contra.

2. Este bine sa verifici textul inainte de a-l trimite pentru a nu contine greseli (Ex: Resurse Umene). Un text cu greseli nu poate sa faca niciodata o impresie buna.

3. Daca ti-a placut un text folosit de altcineva e bine sa-l citesti cu atentie inainte de a-l folosi si tu pentru ca altfel apar situatii ciudate ca in ultimul paragraf al mesajului tau ( “sunt disponibil” pentru a “fi contactat”).

4. Seniorii din publicitate sau marketing sigur vor aprecia un limbaj mai uman in locul unuia extrem de formal. Nu-i usor procesul asta de a gasi un loc de munca motivant dar nici imposibil nu e.

Sunt convinsa ca esti o tanara cu calitati si cu potential si tocmai de aceea mi-am dorit sa-ti scriu. M-as bucura ca randurile mele sa te ajute sa fii mai buna data viitoare. Cu bine, Mariana Iosif

Bun, acestea fiind spuse am o intrebare pentru tine: Cum crezi ca a reactionat fata?

Chiar astept cu interes parerea ta.

 

Despre vorbe…

M-am intalnit cu el intr-o vineri dis-de-dimineata cand plecam spre studentii mei de la seminarul de marketing al ASE-ului. Era cam devreme si daca primul metrou care a trecut pe langa mine tot era cam aglomerat m-am decis sa mai zabovesc un pic pe un scaun…

L-am vazut cu coada ochiului. Venea tarandu-si cu greu picioarele si carand cu el o ditamai sacosa de rafie indesata cu fel de fel de lucruri. Atarna paltonul pe el, ghetele aveau jumatati de sireturi iar in cap fesul ii statea sa cada. S-a asezat la un scaun distanta iar intre noi a ridicat opintindu-se sacosa. Mi-a venit sa ma ridic iar el cred ca a simtit asta pentru ca mi-a zis ca-l dor rau picioarele si ca-i e tare greu. M-am uitat la el, un batranel trist, cu ochi albastri dintre care unul inrosit rau de multe vase de sange sparte, cu parul alb zburlit iesind de sub fes si tot ce-am gasit sa spun a fost “Sa va dea Dumnezeu sanatate”. A zambit a lehamite si mi-a zis:

“Daca Dumnezeu era om serios nu-si batea asa joc de mine toata viata! S-ar fi indurat si ma lua pana acum” Am dat din cap a intelegere iar el a continuat sa-mi povesteasca cum ca a fost la Asistenta Sociala de la sectorul 2 sa ceara sa-l bage si pe el la un azil ceva si ca acolo o doamna coafata si machiata i-a zis “vino mai pe la primavara ca atunci se mai elibereaza locuri”. Imi povestea teatral, intr-un limbaj ales care ma surprindea. I-am zis sa nu se lase, sa mai incerce, iar el zambind amar imi spunea: “Ehei, domnisoara, stiti pentru cine e democratia? Pentru bogati nu pentru boschetari ca mine”. Mi-a mai povestit de sora lui de la Botosani care i-a lasat casa fiicei ei si ca ea imediat a vandut-o iar pe mama a bagat-o la 2 metri sub pamant. Imi descria povestea pe roluri “Eu am zis…” iar ea “Mi-a raspuns…” si-uite asa au mai trecut 2 trenuri de metrou iar eu stateam in continuare cu batranelul care intre timp se prezentase simplu: “Nea Niculae, boschetar”. L-am intrebat de copii si mi-a raspuns “Nt, n-am. Nu mai am pe nimeni. Am muncit 37 de ani si am o pensie de 6 milioane. Ce sa fac cu ea? Nu-mi ajunge de chirie undeva. Ziua stau pe la metrou, seara ma duc in gara cu boschetarii mei. Citesc pe televizoarele astea de la metrou ce mai scrie, mai gasesc o bucata de covrig pe jos, mai imi da cate un om un ban sau ceva de mancare, traiesc si eu cat o vrea sa se mai joace asa Dumnezeu cu mine” I-am zis sa se duca la doctor sa vada ce e cu durerea aia de picioare, i-am mai zis ca sunt obligati sa-l trateze iar el zambind mi l-a dat exemplu pe domnul Lazarescu din film.
Nea Niculae era plin de povesti pe care le vazuse sau le traise in viata lui de boschetar. Se numea fara rusine asa si singurul lucru care parea sa-l mai supere era treaba asta cu Dumnezeu care nu e om serios si care i-a dat o viata urata si-i refuza si acum la sfarsit o moarte mai usoara si mai rapida.
M-am uitat la ceas, se facuse tarziu, la primul tren m-am ridicat, i-am mai spus inca o data sanatate si ramaneti cu bine iar pe el l-am auzit in urma spunandu-mi: “Va multumesc domnisoara pentru conversatie”
Am zambit, nu-mi aduc aminte ca cineva, vreodata, sa-mi mai fi multumit pentru conversatie.

Despre etichete…

Cele doua imi atrasesera atentia imediat.
O mama si fetita ei de 7-8 ani, imbracate decent, faceau semne largi cu mainile si scoteau niste sunete ciudate din care intelegeai uneori cate un cuvant iar alte ori nimic. Nu era niciun dubiu, cele doua erau surdo-mute.
Mama era un pic mai agitata, o tragea pe fetita cat mai departe de marginea peronului si din cate intelegeam eu, o tot intreba ceva. Fetita raspundea in acelasi fel, gesturi largi, sunete cand mai infundate cand mai tipatoare.
Cand metroul a sosit in statie, mama si-a luat fetita de mana si au intrat in metrou. O domnisoara care statea pe scaunul marcat pentru persoane in varsta a inchis brusc ochii. Am vazut de nenumarate ori gestul asta de “a te face ca dormi” ca sa nu remarci o femeie gravida, un batran sau un copil mic si m-a scos din sarite de fiecare data.
Tot din seria asta cu simulatul somnului, enervant este si cand dai de cate cineva care se incapataneaza sa stea picior peste picior cand e aglomeratie maxima, cand cineva asculta muzica la casti atat de tare incat o auzi si tu de la cativa metri distanta, cand vezi cate unii stand tolaniti, alunecati cu fundul spre marginea scaunului si picioarele spre mijlocul culoarului.
Dar sa revenim. Deci cele doua, mama si fiica s-au asezat pe culoar, langa primul scaun si au continuat sa “vorbeasca”. Din cate intelegeam eu, mamei nu ii era clar cate statii mai au de mers si de aceea o tot intreba pe fiica iar ea cu gesturi si sunete care semanau foarte mult cu ale mamei ii raspundea si ii arata harta de deasupra scaunelor. Era tare dragalasa fetita surdo-muta.
La un moment dat, frumoasa adormita de pe scaun s-a ridicat si si-a facut loc spre usa. Am batut-o pe umar pe mama si i-am facut semn sa se aseze dar ea mi-a aratat prin semne ca vor mai merge doar o statie. M-am asezat si am observat-o pe mama continuand sa o intrebe agitata pe fetita ceva iar ea continuand sa-i raspunda cu acelaeasi sunete si gesturi largi.
Tocmai im scosesem cartea din geanta cand o vad pe copila surdo-muta aplecandu-se spre mine si intrebandu-ma cu cel mai cristalin si mai clar glas din cate am auzit: “Nu va suparati, imi puteti spune, la statia urmatoare peronul este pe partea dreapta sau pe stanga?”
Waw! Mi-a inghetat sangele in vene. Nu-mi venea sa cred ce auzisem dar copilul ala statea aplecat spre mine si astepta raspunsul. “Pe dreapta” i-am zis iar ea mi-a multumit si s-a intors spre mama ei explicandu-i raspunsul pe limba lor.
Ele au coborat acolo dar eu le mai duc inca cu mine.
Le duc si pe ele si mai duc si doua ganduri. Primul este acela de a nu ma mai lasa inselata de aparente iar al doilea este acela ca uneori dragostea se exprima in moduri la care nici macar nu te-ai fi putut gandi. Pentru ca, desi psihologul din mine are si alte explicatii, mie-mi place totusi sa cred ca dragoste era faptul ca acea copila ii vorbea mamei ei in limba pe care aceasta o intelegea…

Despre o doamna si despre vizita ei…

Un prieten bun mi-a povestit intr-o zi, la o cafea, despre o piesa de teatru de la National si mi-a zis ca e printre cele mai bune pe care le-a vazut in ultimii ani.
Nu mi-a dat multe detalii dar a fost ceva in vocea si-n ochii lui cand mi-a spus despre piesa asta incat sigur trebuia sa o vad. Nu-i tocmai usor sa prinzi bilete asa ca atunci cand mi-a dat un SMS si mi-a zis “Du-te acum” mi-am luat geanta, m-am aruncat in primul metrou si m-am intors victorioasa cu ele!
Desi nu stiu sa scriu cronici de teatru i-am promis ca am sa scriu ceva despre piesa iar el mi-a promis ca o sa scrie si el…Timpul a tot trecut iar eu am tot amanat.
Mi-a placut piesa? Nu stiu!
Stiu doar ca dupa ce s-a terminat mi se terminasera si mie gandurile si cuvintele. Se lasase linistea si-mi aduc aminte ca pana acasa ma mai uitam din cand in cand la sotul meu si el la mine si mai scoteam si noi cate un “Hmm…” In final ne-am dres cu gandul ca “e o exagerare, nu s-ar putea intampla niciodata asa ceva in realitate…” si uite asa am incercat sa ne vedem mai departe de seara noastra si de viata noastra.
Mie mi s-a parut ca piesa asta ar fi despre temeliile subrede pe care e construita cateodata (sau mai mereu?) viata, despre superficialitate, despre dorinte mici care devin mari, despre valori, despre ce te juri ca n-ai face niciodata si pana la urma ajungi sa faci, despre dorinta de razbunare pe care o duci cu tine si ajunge sa-ti conduca viata, despre pretul lucrurilor si al oamenilor.
A fost ca si cum as fi asistat la o demonstratie despre cum verbul “a fi” poate fi strivit sub verbul “a avea”.
Vizita batranei doamne are o montare grandioasa cum n-am mai vazut, cu o scena exploatata incredibil si pe verticala si pe orizontala si transformata in biserica, in gara, in parc, in sectiune prin etajele unei case… Fiecare schimbare de decor era atat de impresionanta incat simteai parca nevoia sa-ti intorci privirea catre cel de langa tine ca sa schimbati un “Waw” plin de admiratie. Spectacolul asta mi-a dat senzatia ca sunt cocotata undeva pe un zid si ca vad de acolo un intreg oras si povestea lui.
De pe la jumatatea spectacolului insa nu prea m-am mai putut concentra pentru ca incercam sa tot anticipez un twist al povestii. Gandeam in paralel alte finaluri pentru ca pur si simplu mintea mea respingea deznodamantul pe care incepusem sa-l banuiesc.
N-am ce sa povestesc in plus dar am sa-ti spun si eu cum mi-a spus Paul mie ca e printre cele mai bune piese din ultimii ani.
Mai departe faci ce vrei!

Despre zambet

Dimineata, pe la un 9 fara ceva, metroul dinspre Berceni spre Pipera e foarte aglomerat. Uneori e un adevarat cosmar asa cum a fost si in dimineata despre care va povestesc. M-am indesat cu greu printre oamenii grabiti si mi-am gasit un locsor langa usa de la capatul vagonului acolo unde e un fel de intrand in care te poti sprijini si cu spatele. E un loc destul de bun, vanat de multi calatori dar acum nu stiu prin ce minune cineva tocmai il parasise si devenea al meu.
Aproape lipiti de mine erau un el si o ea, foarte tineri, pe la un 20 si un pic. Ea blonduta si cu niste ochi frumosi, caprui deschis, el mai inalt, sportiv, vag nebarbierit. S-au tinut tot timpul de mana si nu si-au dezlipit ochii unul de la celalalt. De la Tineretului pana la Romana cred ca s-au sarutat de cel putin 30 de ori. Marea de oameni de langa ei parca nu exista. Fara sa vreau am auzit totul despre filmul la care se gandeau sa mearga in seara aia, despre drumul spre munte de 1 Decembrie… Dupa fiecare jumatate de fraza urma cate un sarut din varful buzelor. Uneori el o saruta pe frunte. La Romana ea a coborat iar el a insotit-o cativa pasi pe peron si apoi s-a intors in metrou. Zambea pierdut. A scos mobilul si a incepu sa scrie. Eram mult prea aproape ca sa rezist tentatiei de a nu trage cu ochiul: “Deja mi-e dor de tine” i-a scris, apoi a deschis poze cu ea si a inceput sa se uite la ele. Din cand in cand verifica si mesageria. N-a trecut mult si ea i-a raspuns: “Mai sunt cateva ore”. El a zambit, a iesit din mesagerie si a intrat din nou pe fotografii. A tot zabovit pe una dintre pozele ei secunde in sir apoi si-a apropiat telefonul de buze si a sarutat ecranul…
Din metrou mai lipseau trandafirii si viorile. In rest, atmosfera devenise brusc colorata in roz.

Despre lacrimi…

N-am nici coafeza “mea” si nici coaforul “meu” dar evident ajung din cand in cand in cate un salon. Povestea de astazi este despre un salon de prin zona Piata Romana unde aveam programare la un tuns si la un aranjat asa…mai natural.
Cand am ajuns toata lumea era numai zambet, m-au invitat sa iau loc intr-un fotoliu somptuos si tocmai cand incepusem sa rasfoiesc o revista de tunsori una dintre stiliste vine si-mi da un pachetel de biscuiti Belvita si niste pliculete de Jakobs Kronung insotite de un chestionar despre ce mananc la micul dejun, cate cafele beau pe zi si unde.
Citeam intrebarile si mai trageam si cu ochiul la stilista la care fusesem repartizata care se chinuia din greu cu cele cateva fire de par ale unei doamne blonde pe la 80 de ani careia i se facea intre timp si manichiura.
Doamna optimizase timpul la maxim. Era interesanta, ce sa zic…rochie tricotata neagra foarte larga si cam scurta care ascundea pe putin vreo 90 de kilograme, ciorapi mov si niste pantofiori foarte originali. Machiajul era strident rau iar disperarea cu care sa agata de o aparenta de “tinerete” striga prin toti porii. Respect mult persoanele in varsta care se straduiesc sa arate decent, doamna insa era de-a dreptul ostentativa.
Cand stilista parea ca a terminat aranjatul celor cateva fire, domna s-a ridicat asa cu unghiile pe trei sferturi facute si s-a repezit la o oglinda.
-Doamne fereste! a inceput sa strige. Vai, m-ai facut oribil! Ia da draga peria aia la mine sa repar ce-ai facut.
Stilista i-a intins peria iar doamna a inceput sa se aranjeze singura strigand la biata fata:
- Uite aici se vede o gaura (pai cu ce sa o acopere ma gandema…). Si aici…si aici. Doamne fereste e oribil draga! O R I B I L striga scotand flacari pe nari. Pai coafeza mea ma facea de un milion de ori mai bine. Ce , asta-i salon? Aratam mai bine cand am venit! Ia da-mi o perie un numar mai mare!
Fata ii dadea perii peste perii si asista neputincioasa in spatele scaunului cum doamna noastra cu unghiile proaspat vopsite in negru tragea cu disperare de cele cateva fire blonde incercand sa acopere golurile. Dupa perii i-a cerut ceara, clame si in final si niste fixativ. Nu stiu daca era mai bine ca atunci cand se ridicase de pe scaunul de manichiura dar parea multumita.
Intre timp, asistand la spectacolul asta ma gandeam daca n-ar fi mai bine sa plec iar cand a venit momentul ca stilista sa ma intrebe cu lacrimi in ochi ce doresc am tacut cateva secunde bune si in final, de mila ei, am zis ca pentru inceput ar fi bine sa ma spele. Ca sa ne calmam si eu si ea si eventual sa mai am timp sa ma decid.
Am lasat-o totusi sa ma tunda putin (din varfuri desi ma dusesesm cu gandul unei schimbari in minte). M-a tuns foarte corect, cu atentie maxima cum n-am mai vazut. Ochii i-au jucat in lacrimi tot timpul. M-as fi asteptat sa deschida discutia despre doamna fioroasa dar n-a facut-o. M-a aranjat la final cu peria si recunosc ca eram multumita. Pentru putinul pe care i-l cerusem cu inima cat un purice isi facuse treaba foarte bine.
Dupa ce am platit m-am intors la ea si i-am spus ca apreciz ce a facut, cum m-a tuns, cum m-a aranjat si ca din punctul meu de vedere e o stilista foarte buna. I-am spus ca restul sunt intamplari. Ochii ii erau o piscina de lacrimi dar prin nu stiu ce magie niciuna n-a curs. Fata mi-a fost brusc draga. Era un om care-si facea meseria. Si era si un om demn.
Si la naiba, asa e si-n viata, una rece, una calda…

Despre sfaturi…

Intr-o dimineata ma indreptam agale spre statie. Tramvaiul tocmai ajunsese dar parca n-aveam chef sa ma grabesc sau sa ma inghesui. Mai aveam ceva timp asa ca de ce n-as mai fi stat un pic?
Pe refugiu ramasese un batranel elegant ce parea sa tina niste lectii despre nu stiu ce moralitate celor din tramvai iar la cativa pasi de el era si vanzatorul (si el foarte in varsta) de elastice, pixuri cu gel si alte mici nimicuri.
Batranelul cu discursul era postat fix in fata usilor deschise ale tramvaiului si vorbea. Tare si apasat. Nu-l asculta nimeni, nimeni nu se sinchisea de el. Fiecare era ocupat sa se indese cat mai bine in tramvai.
Cand usile s-au inchis si tramvaiul a plecat, batranelul nostru si-a rotit privirea si a dat de mine.
S-a apropiat si privindu-ma in ochi m-a intrebat cu mare seriozitate:
“-Ma cunosti? Sunt Generalul Tudor, ai auzit de mine?
“- Sa fiti sanatos!” ii raspund eu cu blandete si cu drag uitandu-ma in ochii lui verzi albastri”
“- Lasa asta, imi raspunde el. Ai auzit de mine? O intreaga armata statea drepti in fata mea. Stii cati erau? Nici nu poti cuprinde tu cu ochii tai cati erau”
Ii zambesc si-l aprob in tot ce spune. Vanzatorul de elastice s-a lipit si el de noi si trage cu urechea.
La un moment dat domnul general imi ia mana si cu oaresce surprindere imi spune:
- Eeee mana asta frumoasa nu e maritata….
Pana sa apuc sa-i spun ca de fapt mana e foarte maritata dar ca nu prea port verigheta el continua ganditor…
- Stii ce s-ar potrivi? Un locotenent de aviatie…inalt, frumos in uniforma”
Zambesc in continuare dar Domnul General nu se lasa:
- Hai ca te invat cum sa faci! Te duci pe la Baneasa unde e escadila ..si te plimbi pe acolo. Iti garantez eu ca o sa te observe cineva…”
Intre timp vine tramvaiul, ii promit domnului general – ca sa scap – ca o sa ma duc in Baneasa la escadrila, ma smulg din mana lui si ma urc in tramvai. In urma mea vanzatorul de elastice se aplecase spre Domnul General si-i spunea ceva la ureche.

Zilele urmatoare in statie l-am reintalnit doar pe vanzatorul de elastice care – nu stiu de ce – de atunci incoace ma saluta respectuos ca si cum ne-am cunoaste de o viata…

Dincolo de picanteria povestii, ma gandesc ca trist trebuie sa fie ca dupa o viata de om sa nu mai fie nimeni sa te asculte si intr-o buna zi sa-ti vina sa iesi asa, pe strada, si sa imparti gandurile tale reale sau inventate cu niste necunoscuti….