Mariana Iosif's blog

Despre zambet

marianaiosif — Tue, 29 Nov 2011 12:34:59 +0000

Dimineata, pe la un 9 fara ceva, metroul dinspre Berceni spre Pipera e foarte aglomerat. Uneori e un adevarat cosmar asa cum a fost si in dimineata despre care va povestesc. M-am indesat cu greu printre oamenii grabiti si mi-am gasit un locsor langa usa de la capatul vagonului acolo unde e un fel de intrand in care te poti sprijini si cu spatele. E un loc destul de bun, vanat de multi calatori dar acum nu stiu prin ce minune cineva tocmai il parasise si devenea al meu.
Aproape lipiti de mine erau un el si o ea, foarte tineri, pe la un 20 si un pic. Ea blonduta si cu niste ochi frumosi, caprui deschis, el mai inalt, sportiv, vag nebarbierit. S-au tinut tot timpul de mana si nu si-au dezlipit ochii unul de la celalalt. De la Tineretului pana la Romana cred ca s-au sarutat de cel putin 30 de ori. Marea de oameni de langa ei parca nu exista. Fara sa vreau am auzit totul despre filmul la care se gandeau sa mearga in seara aia, despre drumul spre munte de 1 Decembrie… Dupa fiecare jumatate de fraza urma cate un sarut din varful buzelor. Uneori el o saruta pe frunte. La Romana ea a coborat iar el a insotit-o cativa pasi pe peron si apoi s-a intors in metrou. Zambea pierdut. A scos mobilul si a incepu sa scrie. Eram mult prea aproape ca sa rezist tentatiei de a nu trage cu ochiul: “Deja mi-e dor de tine” i-a scris, apoi a deschis poze cu ea si a inceput sa se uite la ele. Din cand in cand verifica si mesageria. N-a trecut mult si ea i-a raspuns: “Mai sunt cateva ore”. El a zambit, a iesit din mesagerie si a intrat din nou pe fotografii. A tot zabovit pe una dintre pozele ei secunde in sir apoi si-a apropiat telefonul de buze si a sarutat ecranul…
Din metrou mai lipseau trandafirii si viorile. In rest, atmosfera devenise brusc colorata in roz.

Despre lacrimi…

marianaiosif — Fri, 18 Nov 2011 12:20:30 +0000

N-am nici coafeza “mea” si nici coaforul “meu” dar evident ajung din cand in cand in cate un salon. Povestea de astazi este despre un salon de prin zona Piata Romana unde aveam programare la un tuns si la un aranjat asa…mai natural.
Cand am ajuns toata lumea era numai zambet, m-au invitat sa iau loc intr-un fotoliu somptuos si tocmai cand incepusem sa rasfoiesc o revista de tunsori una dintre stiliste vine si-mi da un pachetel de biscuiti Belvita si niste pliculete de Jakobs Kronung insotite de un chestionar despre ce mananc la micul dejun, cate cafele beau pe zi si unde.
Citeam intrebarile si mai trageam si cu ochiul la stilista la care fusesem repartizata care se chinuia din greu cu cele cateva fire de par ale unei doamne blonde pe la 80 de ani careia i se facea intre timp si manichiura.
Doamna optimizase timpul la maxim. Era interesanta, ce sa zic…rochie tricotata neagra foarte larga si cam scurta care ascundea pe putin vreo 90 de kilograme, ciorapi mov si niste pantofiori foarte originali. Machiajul era strident rau iar disperarea cu care sa agata de o aparenta de “tinerete” striga prin toti porii. Respect mult persoanele in varsta care se straduiesc sa arate decent, doamna insa era de-a dreptul ostentativa.
Cand stilista parea ca a terminat aranjatul celor cateva fire, domna s-a ridicat asa cu unghiile pe trei sferturi facute si s-a repezit la o oglinda.
-Doamne fereste! a inceput sa strige. Vai, m-ai facut oribil! Ia da draga peria aia la mine sa repar ce-ai facut.
Stilista i-a intins peria iar doamna a inceput sa se aranjeze singura strigand la biata fata:
- Uite aici se vede o gaura (pai cu ce sa o acopere ma gandema…). Si aici…si aici. Doamne fereste e oribil draga! O R I B I L striga scotand flacari pe nari. Pai coafeza mea ma facea de un milion de ori mai bine. Ce , asta-i salon? Aratam mai bine cand am venit! Ia da-mi o perie un numar mai mare!
Fata ii dadea perii peste perii si asista neputincioasa in spatele scaunului cum doamna noastra cu unghiile proaspat vopsite in negru tragea cu disperare de cele cateva fire blonde incercand sa acopere golurile. Dupa perii i-a cerut ceara, clame si in final si niste fixativ. Nu stiu daca era mai bine ca atunci cand se ridicase de pe scaunul de manichiura dar parea multumita.
Intre timp, asistand la spectacolul asta ma gandeam daca n-ar fi mai bine sa plec iar cand a venit momentul ca stilista sa ma intrebe cu lacrimi in ochi ce doresc am tacut cateva secunde bune si in final, de mila ei, am zis ca pentru inceput ar fi bine sa ma spele. Ca sa ne calmam si eu si ea si eventual sa mai am timp sa ma decid.
Am lasat-o totusi sa ma tunda putin (din varfuri desi ma dusesesm cu gandul unei schimbari in minte). M-a tuns foarte corect, cu atentie maxima cum n-am mai vazut. Ochii i-au jucat in lacrimi tot timpul. M-as fi asteptat sa deschida discutia despre doamna fioroasa dar n-a facut-o. M-a aranjat la final cu peria si recunosc ca eram multumita. Pentru putinul pe care i-l cerusem cu inima cat un purice isi facuse treaba foarte bine.
Dupa ce am platit m-am intors la ea si i-am spus ca apreciz ce a facut, cum m-a tuns, cum m-a aranjat si ca din punctul meu de vedere e o stilista foarte buna. I-am spus ca restul sunt intamplari. Ochii ii erau o piscina de lacrimi dar prin nu stiu ce magie niciuna n-a curs. Fata mi-a fost brusc draga. Era un om care-si facea meseria. Si era si un om demn.
Si la naiba, asa e si-n viata, una rece, una calda…

Despre sfaturi…

marianaiosif — Tue, 11 Oct 2011 14:38:42 +0000

Intr-o dimineata ma indreptam agale spre statie. Tramvaiul tocmai ajunsese dar parca n-aveam chef sa ma grabesc sau sa ma inghesui. Mai aveam ceva timp asa ca de ce n-as mai fi stat un pic?
Pe refugiu ramasese un batranel elegant ce parea sa tina niste lectii despre nu stiu ce moralitate celor din tramvai iar la cativa pasi de el era si vanzatorul (si el foarte in varsta) de elastice, pixuri cu gel si alte mici nimicuri.
Batranelul cu discursul era postat fix in fata usilor deschise ale tramvaiului si vorbea. Tare si apasat. Nu-l asculta nimeni, nimeni nu se sinchisea de el. Fiecare era ocupat sa se indese cat mai bine in tramvai.
Cand usile s-au inchis si tramvaiul a plecat, batranelul nostru si-a rotit privirea si a dat de mine.
S-a apropiat si privindu-ma in ochi m-a intrebat cu mare seriozitate:
“-Ma cunosti? Sunt Generalul Tudor, ai auzit de mine?
“- Sa fiti sanatos!” ii raspund eu cu blandete si cu drag uitandu-ma in ochii lui verzi albastri”
“- Lasa asta, imi raspunde el. Ai auzit de mine? O intreaga armata statea drepti in fata mea. Stii cati erau? Nici nu poti cuprinde tu cu ochii tai cati erau”
Ii zambesc si-l aprob in tot ce spune. Vanzatorul de elastice s-a lipit si el de noi si trage cu urechea.
La un moment dat domnul general imi ia mana si cu oaresce surprindere imi spune:
- Eeee mana asta frumoasa nu e maritata….
Pana sa apuc sa-i spun ca de fapt mana e foarte maritata dar ca nu prea port verigheta el continua ganditor…
- Stii ce s-ar potrivi? Un locotenent de aviatie…inalt, frumos in uniforma”
Zambesc in continuare dar Domnul General nu se lasa:
- Hai ca te invat cum sa faci! Te duci pe la Baneasa unde e escadila ..si te plimbi pe acolo. Iti garantez eu ca o sa te observe cineva…”
Intre timp vine tramvaiul, ii promit domnului general – ca sa scap – ca o sa ma duc in Baneasa la escadrila, ma smulg din mana lui si ma urc in tramvai. In urma mea vanzatorul de elastice se aplecase spre Domnul General si-i spunea ceva la ureche.

Zilele urmatoare in statie l-am reintalnit doar pe vanzatorul de elastice care – nu stiu de ce – de atunci incoace ma saluta respectuos ca si cum ne-am cunoaste de o viata…

Dincolo de picanteria povestii, ma gandesc ca trist trebuie sa fie ca dupa o viata de om sa nu mai fie nimeni sa te asculte si intr-o buna zi sa-ti vina sa iesi asa, pe strada, si sa imparti gandurile tale reale sau inventate cu niste necunoscuti….

Mi-e dor de Florian Pittis…

marianaiosif — Tue, 04 Oct 2011 19:01:49 +0000

Azi cand ar fi fost ziua lui imi aduc aminte ca:

1.adolescenta mea e legata de PMT (Poezia Muzicii Tinere pentru prietenii mei mai tineri) la care ma duceam ori de cate ori prindeam un bilet. N-aveam o gasca, ma duceam singura. Stateam pe scari nu pe scaun, cantam totul de la un capat la altul si-mi placea la nebunie. Uneori ma duceam si la “Cum se numeau cei 4 Beatles” si la “Cantec despre mine insumi”. Nici Cenaclul Flacara nu-mi placea asta mult ca PMT-ul;
2.Florian Pittis m-a invatat despre Beatles, Joan Baez, Bob Dylan si multi altii si oricat de ciudat ar fi, cantecele lor intrandu-mi in suflet, mi-au fost indirect cel mai bun profesor de limba engleza.
3.imi placea mai mult Bob Dylan-ul lui Pittis, puteam sa ascult in bucla ore in sir toate cantecele;
4.ma duceam pana la naiba-n praznic la “Infratirea intre popoare” ca sa-l vad in vreun spectacol si desi cand se termina era bezna si eu faceam o viata pana acasa in capatul celalalt al orasului asta nu m-a oprit niciodata;
5.stiam si eu pe de rost multe dintre poeziile recitate de el si culmea e ca le mai stiu si acum desi ani au trecut multi de cand am inceput sa le invat…

Mi-e dor de Florian Pittis si as minti sa spun ca nu mi-e, asa un pic, dor si de adolescenta mea.

6 diferente intre doctoratul de acum si cel de atunci

marianaiosif — Tue, 27 Sep 2011 18:21:04 +0000

Dupa ceva ani m-a apucat din nou dorul de a mai invata cate ceva (frumos spunea maestrul Radu Beligan “Singura mea calitate e ca mi-am pastrat starea de elev” ) si m-am inscris la doctorat. La marketing, ASE, ca sa fim mai precisi. Si pentru ca m-au surprins cateva diferente intre ce stiam eu despre doctorat si cum este de fapt acum, am sa ti le spun si tie.

1. Doctoratul nu mai inseamna sa te duci sa cauti un profesor si el sa te accepte pe baza unor criterii foarte stricte si oarecum exclusiviste. Doctoratul inseamna acum sa dai examen (greu) si sa fii admis la scoala doctorala care dureaza 3 ani;
2. Pentru doctorat nu trebuie sa mai ai nu stiu ce super experienta de varf in domeniul in care vrei sa-ti faci doctoratul, acum orice absolvent de master se poate inscrie chiar imediat dupa absolvirea acestuia;
3. La admitere nu conteaza deloc CV-ul (desi ti se cere sa fie la dosar!) sau cine esti si ce ai vrea sa faci, singurul lucru care conteaza este punctajul pe care-l obtii la testul grila din Kotler (dupa ce ai trecut examenul eliminatoriu de competenta lingvistica)
4. Pentru doctorat nu studiezi in liberatate si ideezi asupra tezei cum vrei tu ci trebuie sa mergi la scoala;
5. Ca sa intri la doctorat n-ai cum sa te bazezi pe ce stii tu ca practician al domeniului ci trebuie sa inveti capitolele din Kotler care se cer, definitie cu definitie (inclusiv notele de subsol si dictionarul de la final (:-));
6. Pentru doctorat nu trebuie sa fi scris articole prin reviste de soi sau sa fii autorul unor carti de specialitate, e suficient cum spuneam sa tocesti “Kotlerul”.

O fi bine, n-o fi bine, nu stiu. Vom vedea. Am sa mai scriu aici sau am sa lansez asa cum ma gandeam un blog de doctor (:-)) ca un soi de jurnal al drumului meu prin povestea asta. Ca la urma urmei dincolo de a invata ceva e mai mare dorinta de a produce o lucrare si de a marca un drum pe care-l simt in marketing inca prea putin exploatat. Dar despre asta o sa tot fie timp sa povestim.
Cu bine.

PS. Cand eram mica spuneam mereu ca am fiu doctor cand m-oi face mare. Si uite asa poate inteleg si eu in sfarsit ca m-am facut mare (:-))

Glasul rotilor de tren…

marianaiosif — Thu, 22 Sep 2011 07:41:28 +0000

Chiar mi-era dor sa mai merg cu trenul si-atunci cand intr-o duminica pe la pranz mi s-a ivit ocazia asta n-am stat deloc pe ganduri. Drumul n-ar fi fost prea lung, cam pe la o ora si jumatate, trenul un rapid international de la Viena nu suna chiar rau, bilete se gaseau din belsug deci totul era bine.
Cand am ajuns in compartiment am mai gasit o pereche de pensionari. Am salutat frumos, m-am asezat, mi-am scos carticica “Iubire in India” si-am inceput sa citesc. In cateva minute mai apare in compartiment o doamna. Eleganta, coafata, parfumata …. o doamna ce sa mai. Se strecoara printre picioarele noastre spre locul de la geam fara un cuvant si odata ajunsa acolo scoate din gentuta mica si eleganta (unde or fi avut loc?) un rebus, un pix si o punga de seminte de floarea soarelui. Din alea mai tari si mai maricele care au si o dunguta alba pe ele. Trag cu coada ochiului si nu-mi vine sa cred ce urmeaza. Doamna deschide punga de seminte, isi instaleaza rebusul in brate ca pe o fata de masa si incepe sa crantane din greu. Dupa ce alegea in gura miezul scuipa cu un “ptiu” zgomotos coaja pe coperta rebusului. Ma uit fix la ea cu mirare, imi arunca si ea o privire indiferenta si continua. Continua pana cand da gata punga apoi rastoarna frumos cojile de pe rebus in cutia de gunoi de langa geam, netezeste cu mana coperta umflata de umezeala si trece la dezlegarea integramelor.
In paralel, in jurul nostru se mai intampla un lucru interesant. Un cuplu de ciclisti montaniarzi incepe sa se agite zgomotos. Inteleg ca el si-a uitat rucsacul cu toate actele pe peron in Sinaia. Il gasisera pe controlor si-l intrebau disperati unde e prima statie. Campina, li se raspunde. Naspha, era departe rau. Controlorul intra in emotia si in povestea lor, se agita si el, suna undeva, i se da un numar, suna apoi la gara la Sinaia dar din pacate afla ca rucsacul nu mai era pe banca. Montaniarzii sunt si mai disperati. El decide sa se intoarca dar bani de un taxi ceva ioc. Nu ma surprinde ca cineva dintr-un compartiment alaturat se ofera sa-i dea, ca na, asa suntem noi romanii solidari la greu (:-). Biciclistul nostru coboara la Campina si dupa asta, minute in sir, o aud pe ea dand “n” telefoane si reluand povestea. Cum el a uitat rucsacul, cum in rucsac erau acte de toate felurile inclusiv de la masina, ca are un caine inchis in casa si asa mai departe. Povestea era in bucla. Puteam sa dau si eu in paralel telefoane cu ea si o spun. O invatasem pe de rost. La un moment dat tonul se schimba si o aud spunand:
“- Sa vezi ma ce chestie! Le-a gasit. Politia din Campina i-a zis ca nu are rost sa se intoarca la Sinaia ca deja s-a verificat acolo si rucsacul nu mai era. I-au zis ca e un personal in urma si ca poate cineva l-a luat si s-a urcat in personal. Bai si chiar asa era, cand a ajuns personalul in gara un om ii facea cu mana de la geam si-i striga “mai baiatule, rucsacul tau e la mine”, erau niste oameni cu care vorbisem in statie la Sinaia despre drumul cu bicicleta la cota 2000”
Apoi am inceput sa aud in bucla de “n” ori noua poveste.
Pensionarii din compartimentul meu comentau nedumeriti; “Cum e posibil sa-ti uiti draga rucsacul in gara???” si intr-un final: “Uite ca l-a ajutat Dumnezeu si l-a gasit. Mai avea si cainele ala inchis in casa….Bietul animal….”
Doamna cu integramele a ramas impasibila. Era prea absorbita in patratelele ei.
Si cu riscul de a fi un articol muuult prea lung, iti spun ca se mai intampla si altceva in paralel. De la Ploiesti se urcase o alta doamna eleganta pe la 50 si ceva de ani. Ne-a intrebat daca avem un loc (initial ma intrebam de ce nu se duce la locul ei), s-a asezat si instantaneu a inchis ochii a somn profund. Dupa vreo cateva minute cred ca s-a gandit ca nu-i bine asa si a iesit imediat pe hol ducandu-se spre capatul celalalt al culoarului, in dreptul altui compartiment. Acolo a ramas relaxata, privind romantic pe geam. Mi-am dat seama ca n-are bilet si am iesit si eu pe culoar sa admir in toata splendoarea ei tactica doamnei. Controlorul a trecut pe langa ea, a intrat prin compartimente sa mai verifice bilete. Cand s-a apropiat de mine l-am privit cu sictir enervata ca nu o depistatse pe cucoana iar el ghici ce-a gasit sa-mi zica mie? “”Biletul la control” Dupa secunda de stupoare il intreb ironic: “Iar”? iar el se scuza spunandu-mi ca daca l-am mai prezentat e in regula, nu mai e nevoie..
Concluzia e ca pe controlor nu e bine sa-l privesti in ochi (:-)

Discursurile mele preferate de la TED

marianaiosif — Wed, 18 May 2011 21:03:41 +0000

Imi plac discursurile de la TED. Unele imi plac foarte mult si m-am gandit sa impartasesc cateva si cu tine. E o lista de 10 nu neaparat in ordinea preferintelor. Mi-ar fi greu sa stabilesc o ordine pentru ca din toate am invatat cate ceva.
Marea majoritate au si subtitrare (vezi sub ecran la limba).
Daca ai si tu discursuri preferate da-mi si mie un semn, sa le urmaresc si eu. Si spune-mi si care ti-a placut cel mai mult din lista mea de 10.
Iata-le!

Sir Ken Robins „Schools kill creativity” Aici
Caroline Cassey „Looking past limits” Aici
Malcom Gladwell „On spaghetti sauce” Aici
Jill Bolte Taylor „Stroke of insight” Aici
Benjamin Zander „On music and passion” Aici
Evelyn Glennie „How to listen” Aici
Randy Pausch „Really achieving your childhood dreams” Aici
Nigel Marsh „How to make work-life balance work” Aici
Clifford Stoll „On … everything” Aici
Neil Pasricha: „The 3 A’s of awesome” Aici

Mame si mame…

marianaiosif — Tue, 01 Mar 2011 14:40:24 +0000

Tot asteptam in statie sa vina un tramvai cand deodata am auzit niste voci de copii agitati care se alergau si se imbranceau pe refugiul de tramvai strigand cat ii tineau plamanii: “vesnicaaaa pooomeeeenireeee, veeeesnica pomeeeenireeee” Trei dintre ei erau imbracati prost, cu niste geci murdare ca naiba si niste adidasi rupti in picioare. Unul insa era mai spalatel si parca si un pic mai linistit.
Eram cu fiica-mea si ea incerca sa-i ignore – ca si cum nu i-ar vedea- pe copilasii agitati ce urlau vesnica pomenire imitand glasul preotesc.
Dupa vreo 10-12 ture de strigaturi m-am decis ca enough it’s enough si le-am zis:
“- Nu mai ziceti ma asa ca nu-i bine”
“- Ce-ati zis tanti? Imi zice unul dintre ei – sefu gastii dupa cum mi-am dat seama – venind infipt spre mine cu mainile in buzunar si o atitudine sfidatoare.
“- Nu mai ziceti asa, ca nu e bine!” repet eu.
Si brusc imi vine in minte sa adaug si ceva mai puternic ca argument.
“- Inseamna ca o sa va moara cineva din familie daca mai ziceti asa”
Hai ca le-am bagat una de i-am linistit, ma gandeam eu.
Sefu’ ramasese pe ganduri holbandu-se la mine.
“- Asa canta popa in biserica la mort, ma! De-aia nu e bine sa ziceti asa, aduce ghinion si va moare cineva din familie”.
Se stransesera toti in jurul meu si baietandrul mai spalatel lasase capul in jos.
“Aha” a zis sefu’ dand din cap ca si cum il fulgerase sensul vorbelor mele. “Aha, deci asa” a mai zis, a facut stanga imprejur si dupa 2 pasi a inceput sa racneasca:
“Vesnica pomenire lu’ maaaaamiiiiiii, vesnica pomenire lu’ maaaaaaamiiiiiiii”
Am ramas perplexa si cand sa ma duc sa ma iau iar de ei, a venit tramvaiul. Si-uite asa l-am lasat pe “sef” strigand isteric vorbele astea in timp ce baiatul cu geaca curata isi apasa cu tarie mainile pe urechi sa nu le auda si tipa La-la-la incercand sa-l acopere pe sef…

Nici randul intai nu mai e ce-a fost odata…

marianaiosif — Wed, 19 Jan 2011 09:26:39 +0000

Acum ceva vreme mi-am luat bilete la Pluralul Englezesc si mi le-am dorit fix pe randul intai ca sa fiu cat mai aproape de atmosfera spectacolului si de actori. Biletele scumpisoare, 60 RON/ bucata, dar am zis: Fie! Merita! Vreau sa stau in randul intai. Sotul protesta ca o sa ne rupem gatul uitandu-ne in sus la scena dar eu nu si nu. Eu vroiam pe randul intai. Nu mai prinsesem niciodata asa bilete si acum cand mi se ivise ocazia – spune si tu – cum as fi putut sa o ratez?
Bunn… Aseara am pornit si noi catre Nottara. La intrare lume multa, multa, sala era deja aglomerata dar eu…eu aveam bilete pe randul intai, nu-i asa? Si cand paseam eu mai mandra de mine spre locuri imi sta inima-n loc. In fatza randului intai crescuse inca un rand din scaune aduse de prin culise de undeva. Si ca totul sa fie de-a dreptul perfect, in fata noastra statea un domn cu alura de rugbist: 2 metri inaltime, umeri lati, tot ce trebuie. Langa el o doamna pe masura.
Ma iau nervii si incep sa comentez intrebandu-ma daca asa o fi si la teatrele din Franta sau Germania apoi ma jur ca am sa-i scriu o scrisoare de protest domnului Mircea Diaconu pe care-l admir mult. Nu stiu cum, ingerul meu pazitor, impresionat de nervii pe care-i aveam, o face pe doamna din fatza mea sa isi ia scaunul si sa se mute pe culoarul lateral. Rugbistul si nevasta lui pe masura raman la locurile lor. Si-uite asa si fiica-mea si George si-au sucit capetele la greu tot spectacolul sa vada ceva din randul intai unde erau. Eu insa am vazut perfect. Asta pentru ca eu nu doar am cumparat biletele corespunzatoare ci mi-am si dorit cu adevarat sa fiu pe randul intai! Altfel nu merge. Altfel randul intai nu mai e randul intai.
Rezumand, Pluralul englezesc e o piesa draguta la care ai ocazia sa razi chiar copios. Si cand razi tu mai tare iti incolteste nu stiu cum in gand si intrebarea: N-o fi totusi de plans?
In concluzie: merita vazut.

Tabelul periodic al elementelor ……

marianaiosif — Thu, 13 Jan 2011 19:18:42 +0000

Traim pe fuga, mancam pe fuga, visam pe fuga, avem grija de noi si de altii pe fuga. Totul e pe fuga. Nu mai avem tihna, nu mai avem timp.
Cresc copii langa noi de care n-avem timp, imbatranesc si mor oameni de care n-am avut timp cat am fi vrut, mor prietenii, nu se mai joaca spectacole la care ne-am tot dorit sa ajungem, trec evenimente, in final trece si viata noastra cu totul. Si-n timpul asta noi alergam, condensam, evitam, scurtam, prescurtam.
Uneori ne presurtam si pe noi insine si dintr-un nume de om mai raman doar 2 initiale cu care semnam cate un email. Suntem MI, VL, RS, DI, FP, VB, P si asa mai departe.
Din oameni cu nume si prenume devenim 2 iniatiale… sau una. N-am sa cred ca facem asta din graba pentru ca, la urma urmei, nici un email nu mai trebuie semnat, (oricum vezi imediat de unde vine sau daca ai chef poti sa-ti faci o semnatura originala, nu?) cum n-am sa cred nici ca o facem ca sa fim mai apropiati pentru ca nu vad nimic apropiat in asta.
Cred ca o facem degeaba. Pentru ca am vazut la altii, pentru ca pare cool, pentru ca asa ne mentinem in linie.
Si-uite asa ne inscriem parca singuri intr-un tabel al lui Mendeleev si suntem pentru unii si altii fie pamanturi rare fie halogeni si gaze nobile, metale de tranzitie sau de post-tranzitie, elemente obtinute artificial sau gaze inerte.
N-am sa semnez niciodata asa pentru ca eu am un nume care face parte din mine, din ceea ce sunt eu si pentru ca indiferent unde as fi, pe strada, la job, la o cafea, la teatru, in metrou sau in cosmos eu sunt tot Mariana. MI nu stiu cine e. Nu sunt eu.
Marturisesc ca tare mi-ar placea sa am tot mai des de-a face cu oameni si tot mai putin cu elemente chimice fie ele si nobile.