La fix

Era seară iar eu eram în stația troleibuzului 90 din zona Pieței Universității, pe lângă Ministerul Agriculturii. Așteptam și tot așteptam să vină troleul iar de la patiseria de lângă stație curgeau în valuri mirosuri irezistibile de covrigi calzi cu susan. Știu că n-ar trebui … dar, la naiba, cât rău poate să-mi facă un biet covrig?

Lângă fereastra patiseriei aștepta o bătrânică, cu o canadiană vișinie, lungă, aproape până la pământ. Stătea acolo, mișcându-se de pe un picior pe altul si privind în patisserie. Am trecut pe lângă ea, mi-am luat covrigul cu susan și m-am întors spre stație.

Trebuie să-ți spun că mi-e milă rău de bătrâni, de copiii care cerșesc, de bolnavi, de oamenii săraci și în genere de toată lumea nefericită și nevoiașă.

Nici nu-mi venea să mușc din covrig știind-o pe bătrânică cum așteaptă la geamul patiseriei așa că m-am întors la ea, am mângâiat-o ușor pe umăr și am întrebat-o cu drag:

-Vreți să vă luați ceva? A ridicat către mine niște ochi albaștri prietenoși și mi-a răspuns zâmbind, dând din cap:

-Da, da!

N-am mai stat pe gânduri și i-am întins imediat covrigul meu cu susan iar ea a rămas încremenită uitându-se la mine cu ochii ei albaștri. Nu schița niciun gest iar eu mă pregăteam să-i iau mâna și să-i pun covrigul în ea când vânzătoarea a deschis geamul și mi-a spus:

-Doamna așteaptă să i se încălzească ceva în cuptor.

– Credeați că cerșesc? M-a întrebat cu o voce firavă bătrânica iar eu de abia am mai apucat să spun un “Imi cer scuze” și s-o iau spre 90-ul pe care cred că Dumnezeu îl adusese în stație exact atunci.  La fix cât să mă ia cu tot cu covrig din povestea mea cu ochi albaștri , canadiană lungă și voce firava….

Stațiile gândurilor

Tot ce am să-ți povestesc acum s-a întâmplat undeva spre sfârșitul de an.

Îmi luasem câteva zile de concediu, un rest de peste an și tot ce-mi doream era să mă trezesc târziu și apoi să hoinăresc aiurea pe străduțe ca și cum aș avea timp, tot timpul din lume.
Metroul care mă ducea de acasă spre Piața Romană era aproape gol, toate locurile de la capăt de rând pe care le vânez mereu erau libere, puteam alege după pofta inimii. M-am așezat și mi-au căzut ochii pe un domn cu părul cărunt, așezat pe rândul de vis a vis, un pic lateral față de mine.

Părea că citește ceva de pe niște hârtiuțe mai mici ca o carte poștală. Să fi fost cinci sau șase hârtiuțe pe care le tot parcurgea și le punea una în spatele celeilalte. Era vizibil emoționat, ridica din când în când ochii ca și cum repeta în gând ceva… apoi citea din nou. Foaie după foaie.

Preț de o stație m-am gândit că e o scrisoare de dragoste către o femeie pe care vrea să o cucerească sau de care s-a despărțit. L-am privit cu mult drag și-mi venea să mă ridic și să-i spun că la atâta emoție nimeni n-ar fi putut rămâne indiferent.
Ușile s-au închis, metroul a pornit mai departe, către o nouă stație. Domnul frumos îmbrăcat și-a șters cu mâneca fruntea iar foițele cu pătratele, tăiate dintr-un caiet de matematică, au continuat să fie învârtite. Una după alta. Înainte și înapoi.
Buzele se mișcau și ele un pic dar nu reușeam să prind niciun cuvânt de care să mă agăt.
Preț de încă o stație m-am gândit că poate e un discurs pe care urmează să-l țină undeva și pe care-l repetă să se asigure că va ieși impecabil. L-am admirat.

Când ușile s-au închis din nou, gândul că poate pe foițele de matematică e o rugăciune nu mi-a mai dat pace. Văzusem în metrou mulți oameni citind din cărțulii mici, de buzunar, rugăciuni. Mă gândeam că poate copiase rugăciunea pe hârtie să o aibă cu el, poate avea pe cineva bolnav, poate cerea un ajutor. Aproape că mi-au dat lacrimile.

Ne-am ridicat cam în același timp de pe scaun.
Și eu și domnul înalt, cu părul cărunt și haine alese coboram la Piața Romană. Am întârziat un pic ca să-l las înaintea mea spre ieșire și, în ultima clipă, înainte să le împăturească și să le bage în buzunar am zărit pe unul dintre bilețele câteva portative cu multe note muzicale mâzgălite și amestecate.

L-am urmărit un pic după ce am ieșit de la metrou. A luta-o pe străduțe, pe lângă fostul magazin Eva și la un moment dat mi-a fost clar că se ducea spre Ateneu.

Am zâmbit! Frumos zbuciumul unui artist. Seamănă și a rugăciune și a scrisoare de dragoste…

Despre daruri cu dichis

Citind o postare a lui Vlad Mixich (http://mixich.ro/secretul-pentru-cel-mai-frumos-cadou-de-craciun/) mi-am amintit și eu de un cadou frumos pe care l-am primit la un sfârșit de an.

Face parte din categoria darurilor care costă foarte puțin dar care, nu știu cum, reușesc să ți se lipească de suflet și să devină neprețuite.

Într-o cutiuță dreptunghiulară de carton, frumos ambalată și legată cu fundiță am găsit un soi de baghetă de zână făcută dintr-un pai (din ăla cu care bem suc (:-)) înfipt într-o steluță colorată, decupată din scârtâietoare. De baghetă era agățat un bilețel pe care scria: Zână dragă, am admirat mult toate lucrurile minunate pe care le-ai făcut anul acesta”

Poate oi fi eu mai sentimentală, nu stiu! Ce știu sigur e că acea cutiuță și bagheta magică din ea mi-au ramas in suflet.

Priceless!

Despre întâlniri de o clipă

Așteptam să trec strada spre Calea Moșilor când am văzut ieșind din clădirea Kilostop o fată tânără, cu părul lung și foarte mult kilograme în plus. Multe, multe.

Mergea încetișor, cu capul plecat, să nu o vadă nimeni și să nu vadă pe nimeni. Hainele de abia îi cuprindeau corpul, ghetele păreau și ele să fie prea strânse pe pulpă.

Aproape o ajunsesem, eram la doar doi păși în spatele ei când am văzut apropiindu-se din sensul opus o fetiță de vreo 7-8 ani, murdară și ciufulită, cu o rochiță ruptă toată și cu papuci care abia i se mai țineau de picioare. Cânta ceva lălăit, cu un zâmbet larg pe față, mișcând haotic din cap.

Când a ajuns în dreptul tinerei s-a oprit un pic, a mângâiat-o pe braț și i-a spus cu drag și cu blândețe, încercând să o privească în ochi: Ce frumoasă ești!
Tânăra a ezitat un pic neștiind ce să facă apoi și-a scuturat brațul ștergând parcă mângâierea fetiței și a trecut mai departe iuțind pasul.

Fetița ciufulită și murdară a rămas în urma ei privind-o, zâmbind și repetând din ce în ce mai tare: Ce frumoasă ești! Ce frumoasă ești!

Când tânăra s-a îndepărtat mult, fetița s-a răsucit pe călcâie și  și-a continuat și ea drumul si cântecul lălăit.

Pe tânăra noastră pe care crezusem că am pierdut-o in multime, am revăzut-o la câteva străzi mai departe. Stătea rezemată de un zid, cu capul în mâini, plângând.
Oamenii treceau în sus și-n jos pe lângă ea, fără să se oprească. Nimeni nu părea să o mai observe, fiecare era grăbit în drumul lui și-n viața lui.

Și, uite-așa, eu cred că întâlnirea aceea de câteva clipe, între două suflete, a fost ceva magic.
Și mai cred că fetița ciufulită și murdară a găsit, fără să știe și poate fără să vrea, calea către sufletul tinerei ce mergea prin lume cu capul plecat.
Poate a și schimbat ceva. Cine știe?

Despre dimineți…

Când stai la bloc și geamurile apartamentului tău dau spre un părculeț cu nisip, leagăne și băncuțe iar dincolo de părculeț se întinde șoseaua pe care circulă și tramvaie, zgomotele nu mai reprezintă vreo mare surpriză pentru tine.  Te obișnuiești cu tot, cu țipetele copiilor, cu vociferările bunicilor, cu motoarele motocicletelor întărâtate la greu, cu claxonatul isteric, cu huruitul roților de tramvai cu alarmele pornite de la câte o mașină în care a aterizat din greșeală o minge, cu lătrături aprige, certuri, râsete, muzică țâșnită din telefoane și așa mai departe.

La început totul pare un coșmar, dar, încet încet, filtrele minții se activează și începi să-ți construiești o liniște a ta. Reușești să dormi liniștit, cu geamul deschis chiar dacă o gașcă de adolescenți se hârjonesc zgomotos pe băncile din părculeț până târziu după miezul nopții.

Liniștea asta cultivată a mea a fost însă zdruncinată într-o dimineață când soarele tocmai se pregătea să răsară. Un zgomot ciudat pe care nu-l mai auzisem în față blocului m-a trezit. O vreme am rămas nemișcată în pat ascultând și încercând să mă dumiresc dacă e real. M-am dus încetișor spre geam și-am ascultat minute în șir. N-am văzut de unde venea dar nu mai era niciun dubiu. Cineva cânta un fel de doină, la o muzicuță. Sunetul aluneca într-un fel magic, printre ciripituri de păsări, lin și armonios, agățat de primele raze de soare.

Să fi fost tânăr? Să fi fost bătrân? Să fi fost femeie, să fi fost bărbat? Să fi cântat de dor, să fi cântat de drag? Nu știu.  Dimineața aceea mi-a rămas în minte și de atunci incoace, când mă trezesc, trag cu urechea spre geam. Păsările și cântul lor au rămas. Muzicuța însă pare că a plecat luând cu ea povestea ei pe care mi-ar fi plăcut să o aflu.

Farmecul vietii pe loc…

A fost o vreme, nu de mult, când parcarea din fața blocului era plina de Dacii. Poate sa mai fi fost și câte o Ladă, o Skoda și un Moskvich dar nu-mi mai amintesc. Daciile 1300 și 1100 erau atunci la putere.
Anii au trecut, peisajul din parcare s-a schimbat iar locul Daciilor a fost luat de mașini străine: Opel, Volkswagen, Toyota, Citroen, Mitsubishi și câte și mai câte. Printre ele a rămas de atunci, frumos învelită în prelată și legată cu câte două benzi elastice în față și în spate, o Dacia 1100.
Vecinul meu de la 6, proprietarul Daciei, e un domn in vârstă. Pare mereu pe grabă, merge cu pasi mari, un pic săltați, salută sau răspunde la salut tare, teatral (“sarut mâinile doamnă”) iar cele câteva cuvinte pe care le schimbi cu el dau la iveală o educație aleasă. Nu știu ce-a făcut la viața lui și nici n-am încercat să aflu. Poate o fi fost inginer sau poate profesor, așa mi-l imaginez. Ce știu este că din când în când îl văd coborând la mașină, strângând cu grijă prelata și apoi petrecând ore în șir meșterind câte ceva. Pe sub mașină, pe la motor, pe la roți. Uneori are mâinile pline de uleiuri iar pe jos sunt întinse cârpe, cricuri și cutii de toate felurile. Mai vine cu el cateodată un alt vecin pensionar, prieten de demult, care intră si el în jocul reparațiilor, îi mai da una alta la mână când e pe sub mașină sau dă la cheie când i se cere să pornească motorul.
Mașina e o bijuterie, strălucește ca nouă, pornește la prima cheie dar de plecat n-am mai văzut-o plecată de mulți, multi ani. Nici la plimbare nici la vreun concurs al mașinilor vechi, nici măcar la o tură de bloc.

De curând l-am văzut din nou pe vecin coborând la mașină cu o plăsuță în mână. M-am gândit că începe ritualul lustruirii și al reparării dar de data asta…nu. Și-a invitat prietenul pensionar să ia loc în masină, in dreapta și aproape am crezut că o să asist la minunea plecării de pe loc. Nici vorbă.
Din sacoșă au scos un radio mic, portabil si 2 beri. Au dat drumul radioului, au desfăcut berile, au ciocnit a noroc si și-au continuat conversația în mașină. Mai făceau cu mâna, mai ridicau sticla în semn de salut când trecea câte un vecin prin fața mașinii, mai lăsau geamul jos și schimbau câte o vorbă râzând. Indiscutabil, se simteau bine.

Si uite asa, privindu-i, mă gandeam ce simplu e cateodată să-ti faci o bucurie. Chiar pe loc.

Suspendați de un fir…

Zilele trecute am făcut un drum, cu trenul, până la Miercurea Ciuc.
Am ajuns la gară cam cu o oră înainte, mi-am luat bilet, am mai luat și două cărți iar în final am dat o tură pe la informații ca să întreb de la ce linie pleacă trenul meu. “De la linia 10”, “Si ce stație e înainte de Miercurea Ciuc, va rog? Aici doamna de la informații mi-a aruncat o privire ironică și m-a întrebat țâfnoasă: “Mă testați?” “Nu, desigur că nu, vreau doar să-mi fac o idee, știți, e noapte, nu cunosc drumul” “Da’ scrie doamnă pe bilet ora la care ajunge..” “Asa e, scrie, dar știți, trenurile mai întârzie câteodată..”, “Nu întârzie și oricum în tren se anunță statiile”, “A, da? Păi și de ce nu mi-ați spus asta de la început?”, “N-ati intrebat”
Când am plecat de la informații, în spatele meu deja se foiau câțiva călători grăbiți.
La compartiment am ajuns aproape în același timp cu ceilalți trei călători cu care am împărțit drumul până la Miercurea Ciuc.
O doamnă pe la 50 și ceva de ani cu un maldăr de rebusuri și doi tineri, un el și o ea, pe la 20 și ceva de ani, cu trolere aproape cât ei de mari. Doi tineri frumoși despre care am dedus că erau studenți și că mergeau acasă, intr-un weekend prelungit.
Ea, inaltă si subțire, cu părul lung și drept, îmbrăcată șic, delicată si tare frumoasă. El, ochi albaștri, părul blond tuns periuța, inalt, sportiv, îmbrăcat cu blugi tăiați și-un tricou negru pe care trona mare și clar mesajul: “Now or never”.
Zâmbeam deja la gândul că mă voi distra tot drumul observând vreun început de poveste romantică. Hmm, hmmm, hmmmm (:-))
În compartiment a intrat mai întâi doamna cu rebusurile urmată de tânărul blond și în final de domnisoara înaltă și subțire.
Am rămas un pic in ușă contemplând cum fata noastră se lupta să-și ridice trolerul enorm și să-l pună la bagaje. “Te ajut?” a întrebat el mai mult de formă. “Ma descurc” i-a răspuns ea indiferentă și spre surprinderea mea chiar s-a și descurcat. Apoi ne-am așezat cu toții la locurile noastre.
Am scos cartea lui Lucian Boia din care speram să înțeleg până la Miercurea Ciuc “De ce e România altfel”, el a scos un ditamai laptopul Samsung iar ea a scos o tabletă.
Și-au pus căștile și apoi, preț de patru ore și jumătate, cu laptopul sau tableta pe genunchi și cu telefoanele in mâini, duși au fost.
De câteva ori au mai vorbit la telefon, ea ca să-și facă programări la coafor și la cosmetică, el ca să vadă dacă a început distracția la cămin după ce a plecat iar apoi ca să dezbată, minute în șir, cu mama lui, ceva despre bunătățile pe care această i le pregătise acasă.

Timp de patru ore și jumătate, fata înaltă, subțire și foarte frumoasă nu i-a aruncat tânărului înalt, blond și foarte sportiv nici măcar o privire. Și tot timp de patru ore și jumătate nici tânărul nostru n-a aruncat nici măcar o singură privire fetei frumoase ce stătea în fața lui. Fiecare a rămas atârnat de câte un fir, pierdut în lumea lui virtuală.

Acum daca ai sa ma intrebi ce m-a apucat cu povestea asta, n-as putea sa-ti raspund.
Să fi fost oare ceva în mesajul “Now or never” de pe tricoul lui? Sau sa-mi fi rămas poate prea agățată de minte povestea romantică din Before sunrise”?
Habar n-am…