Ce filme am mai văzut in 2016 și mi-au plăcut mult

  1. Rosso come il cielo

 (Minunat  exemplu despre cum poate fi încurajat un copil care își pierde aproape total vederea să își dezvolte pasiunea pentru sunete. Și ce face din pasiunea asta e ceva ce n-ai să uiți vreodată)

  1. I origins

 (Te poți indragosti de ochii unei fete? Mai poți oare să găsești alții ca ei?  Oh, ce film!)

  1. A good lie

 (Poate cea mai frumoasă lecție despre recunoștință și despre generozitate într-un mediu în care viața însăși pare imposibilă);

  1. My old lady

(Cum e când moștenești o casă la Paris dar în sistem “viager” adică ai de plătit bani proprietarei până moare? Daca ti-e dor de atmosfera pariziană și ai chef de o poveste drăguță ăsta e filmul!);

  1. Durak (The fool) 

(un film rusesc despre un om care dorește să facă bine cu orice preț celorlalți. E genul de film care te lasă “masca” cum s-ar zice și pe care îți vine să-l povestești mai departe)

  1. Sweet bean 

 (un minunat film japonez despre prejudecăți și despre cum pot ele afecta viețile celor din jur. Te face să-ți pui întrebări și să le pui și celor din jurul tău până îi exasperezi (:-))

  1. Kez

(când pare că nu mai avem nimic și nu mai e nicio speranță, ne mai scoate viața în cale ceva de care să ne agățăm. Așa e și povestea asta a unui puști și a șoimului său.Un film trist dar foarte suav și într-un fel ciudat plin de speranță)

  1. Cherry blossom

(Atâta emoție într-un film german n-aș fi crezut că poate exista. Despre straturile de conformism care se așează în timp pe noi dar care nu pot acoperi ceea ce suntem. O poveste minunată  într-un peisaj de vis: Japonia cireșilor înfloriți. Oh, minunat, minunat);

  1. Mediterraneo

(un film italian despre un grup de soldați uitați pe o insulă grecească după terminarea războiului. Despre viața care continuă,  despre dragoste și visuri);

  1. Little white lies

(avem de data asta de-a face cu un film frantuzesc  despre un grup de prieteni. Dar ce este prietenia de fapt și pe ce se bazează? Cât de sinceri suntem unii cu alții? Un film care n-are cum să nu-ti placa)

  1. Wild Tales

(un film absolut  nebun, cu o serie de povești care mai de care mai ciudată. Nebunia magică a acestui film e poate faptul că poveștile astea, așa șocante cum sunt, pot fi reale. Un film pe care nu-l uiți);

  1. Perfetti sconosciutti

(din nou un film Italian despre un grup de prieteni ce se cunosc de ani și ani de zile și care își lansează o provocare la una dintre întâlnirile lor: toată seara să-și țină mobilele pe masa, să vorbească pe speaker când primesc un apel și să citească tuturor fiecare mesaj. Ce  iese? Oh…ai să vezi. Rămâne la final întrebarea: cât de bine îi cunoaștem pe cei mai buni prieteni?)

  1. Dreams

(un film japonez  marca  Akira Kurosawa. O serie de povești metaforice  minunate. Un film plin de suflet și de poezie. E cu adevărat o bijuterie);

  1. Tracks

(un film despre drumul de 2700 de km prin deșertul autralian făcut de o fată ce a luat cu ea doar 4 cămile și un câine. Un drum de găsire sau de regăsire în fapt povestea lui Robyn Davidson. Iubesc filmele de călătorie pentru că la urma urmei fiecare drum e un drum către tine);

  1. Wolkabout

(un film despre doi copii, frate și soră, abndonati  în deșert și care încearcă să supraviețuiască ajutați de un adolescent aborigen. Într-un fel este un film despre creștere și maturizare,  despre diferențe culturale, despre intalniri care schimbă vieți. Sau…)

  1. To the forest of firefly lights

Un film de animație de o minunată gingășie. Întâlnirea dintre o fetiță și un duh al pădurii și prietenia dintre ei. Foarte de preț este filmul ăsta în sufletul meu. Un film pentru copilul din noi);

  1. Before the rain

(un film despre războiul dintre bosniaci si sarbi și despre modul cum  prieteni și vecini, oameni ce trăiseră o viață împreună devin brusc dușmani de moarte. Un film trist și greu dar care îți lasă un licăr de speranță. Pentru că  scânteia de umanitate nu se stinge niciodată. Merită să-l vezi);

  1. The butterfly dream

Un film turcesc grozav despre doi tineri poeți bolnavi de TBC. Poezia și implicit dragostea și frumosul din lume nu pot fi stinse de boală, de saracie si de disperare. Foarte, foarte frumos.

  1. Patience stone

(asta este poate cel mai dur film pe care l-am văzut în 2016. Un film despre drama femeii musulmane  într-o lume în război. O femeie tânără stă la capul soțului ei aflat în comă, în casa lor devastată de război și-i povestește acestuia viața ei. Cum apare un firicel de dragoste printre molozuri și împușcături? Nu știu, e un miracol)

  1. Theeb

(un copil beduin călăuzește prin deșert un ofițer britanic. Un film despre confluențe de lumi și de culturi dar mai ales un film despre datorie și onoare. Grozav!)

 

 

 

“Și noroi și stele…”

Ca sardelele eram în dimineața aceea în metrou. Reușisem să mă strecor cumva în primul vagon, pe culoarul dintre scaune și mă tot ridicam pe vârfurile picioarelor încercând să-mi găsesc un punct de sprijin. Era o căldură sufocantă. Cineva a cerut la un moment dat să se deschidă un geam “că murim naibi aici”.

Claie peste gramadă am mers până la Unirii  unde,  nu stiu cum, mi s-a creat un spațiu către un scaun liber. Imi găsisem un locșor si chiar dacă aveam geanta în brațe și geaca făcută ghem pe picioare, am reușit să-mi scot cărticica din geantă si să mă duc în lumea mea.

De la Unirii s-au urcat parcă și mai mulți iar aglomerația s-a refăcut.

Pe la jumătatea stației următoare am auzit în difuzoare vocea conductorului de tren: “Un angajat de la pază să se prezinte la cabină” M-am uitat în jur, om lângă om, striviți, încălecați unii peste alții. Nu știam  cum își va face loc spre cabină angajatul de la pază și până la stația următoare nici nu l-am văzut.

Vocea, de data asta ușor ironică, a conductorului s-a auzit din nou cand am ajuns in stație: “trenul staționează 2 minute”. Pe peron am zărit alergând un bătrânel îmbrăcat în hainele lucrătorilor de pază. Trăgea după el un picior care nu părea să-l ajute prea mult. Conductorul a deschis ușa dinspre peron și a strigat la el enervat: “Băi amețitule, du-te la ultimul vagon și vezi că scrie unul pe geam”.

Omul de abia respira, a dat din cap aprobator de câteva ori, s-a întors și a plecat alergând așa cum putea  spre ultimul vagon. Trenul a mai stat un pic în stație apoi ușile s-au închis și am plecat. Povestea asta mă întristase parcă mai rău decât aglomerația și sufocarea din metrou. La cum arătau fețele celor din jurul meu ii întristase și pe alții.

Și chiar atunci, în aglomerația, în sufocarea și în starea ciudată care plutea în vagonul de metrou, s-a auzit o voce de copil cântând: “Twinkle, twinkle, little star, how I wonder what you are! Up above the world so high like a diamond in the sky. Twinkle, twinkle, little star…” Nu-l vedeam dar îl simțeam acolo, un omuleț mic pe un scaun. Cânta clar și tare.

Am zâmbit și, dacă nu mi s-a părut, au mai zâmbit și alții.  În metrou, in mod ciudat,  parcă era mai bine, oamenii își găsiseră un loc mai bun, gentile se aranjaseră mai bine, gecile fuseseră trase pe lângă corp.

Când am coborât la Pipera încă zâmbeam. Urcând scările  mi-au căzut ochii pe un panou dezafectat pe care cineva scrisese cu markerul într-un colt: “Nu te mai preocupa, ești frumoasă acum” și m-am tot gânditpe drumul până la birou că pentru a zâmbi avem nevoie de atât de puțin…

Prietenie pe două roți

Mi-am adus aminte azi, așa, fără vreun motiv anume, de o poveste (sau o fi mai bine să o numesc pildă?) ce-mi place mult. Cred că e scrisă de poetul Adrian Păunescu pentru că pe el parcă l-am auzit povestind-o.

“…Într-o zi, doi buni prieteni stăteau de vorba despre câte în lună și în stele. Așa, nitam nisam, sau poate din contră, duși de valul discuției, unul dintre ei întreabă:

-Spune-mi prietene dacă ai avea 2 case mi-ai da și mie una?

Celălalt l-a privit contrariat și i-a răspuns imediat:

-Desigur, nu ești tu cel mai bun prieten pe care l-am avut eu vreodată? Nu suntem noi ca doi frați? Fără îndoială că aș împărți cu tine totul și dacă aș avea două case ți-aș da cu drag una dintre ele.

Omul a zâmbit fericit și a continuat să-l întrebe:

-Dar spune-mi, dacă ai avea două mașini, mi-ai da și mie una dintre ele?

-Fără niciun dubiu dragul meu prieten, dacă aș avea două mașini, oricât de frumoase și de scumpe ar fi,  cu cea mai mare bucurie ți-aș oferi ție una dintre ele. Ești prietenul meu, aș împărți cu tine totul.

-Mai spune-mi prietene, dar dacă ai avea două biciclete, mi-ai da și mie una?

Prietenul l-a privit încurcat, și-a muscat coltul buzei, s-a mutat de pe un picior pe altul, și-a frecat mâinile iar într-un final a oftat și i-a răspuns:

-Nu, bicicletă nu ți-aș da.

Pai cum așa? Întrebă celalalt. Ai împărți cu mine o casă dacă ai avea două, mi-ai da și o mașină oricât de scumpă sau de frumoasă ar fi  și totuși … dacă ai avea două biciclete nu mi-ai da și mie una dintre ele. Cum să înțeleg acest lucru dragul meu prieten?

Păi vezi tu? – i-a răspunsul omul nostru resemnat, biciclete am deja două…

Obiecte pierdute

Obiecte pierdute a lui Brooke Davis este o carte pur și simplu  drăgălașă pe care o citești în jumătate de zi fără să-ți pară  rău vreo clipă pentru timpul pe care i l-ai alocat.

Povestea fetiței  “Milli și atât”, uitată de mama ei într-un centru comercial, oricât de stranie ar fi,  ți se pare oarecum firească pentru că recunoști vocea care te duce cu ea printre pagini. O voce de copil ce privește totul cu încredere și cu bunătate. Doar ai fost și tu copil, știi cum e (:-)))

Stratul voit naiv al gândurilor și al întâmplărilor prin care trec personajele este doar o metaforă pentru meditații serioase asupra singurătății, tristeții și alienării dar și asupra speranței și scânteii din noi care nu se stinge niciodată, oricât de bătrâni și nefericiți am fi și care doar așteaptă ca cineva să sufle un pic de speranță asupra ei pentru a reaprinde focul vieții.

Cartea iți reamintește că nimeni nu e o insulă (si mai ale ca niciun om nu e un obiect pe care sa-l lasi sau sa-l uiti undeva), că toți suntem cumva copii, că putem trăi frumos până la finalul finalului și că ne leagă fire nevăzute pe unii de alții. Uneori firele astea se împletesc. Alteori se despletesc.

Paginile curg rapid, una după alta, iar tu între timp ești desfăcut strat cu strat până la miez.

Ai mereu sentimentul că povestea o mai știi de undeva, că te-ai mai întâlnit cu ea în diferite forme. Cu toate astea iți place.

Seamănă un pic cu Micul Prinț și un pic cu Vrăjitorul din Oz. E drăguță, merită citită. Și merită făcută cadou prietenilor de toate vârstele.

Uneori pun semn la cate o bucatica de text care mi-a placut mult. Ia uite:

” Tu ce voiai sa fii cand cresteai mare?

(…..) Voiam sa fiu mai inalta. Voiam sa fiu mai fericita! Voiam sa fiu asistenta medicala. Voiam sa am un serviciu frumos de lichior…”

” …Millie ar vrea sa se ghemuiasca in bratele ei si sa nu mai plece de acolo niciodata, dar nu poate face asta, pentru ca doamna aceea nu e mama ei si nu poti face asa ceva cu mamele altora. Desi ar trebui sa ai voie sa imbratisezi toate mamele care nu sunt ale tale, pentru ca exista oameni care nu au mama, iar ei ce ar trebui sa faca cu toate imbratisarile pe care le au de dat?” 

 

 

Prin ferestre deschise…

Îmi aduc aminte de o vreme când auzeam din când în când, prin geamul deschis al camerei mele, câte o voce strigând “pământ  de flori, păăăămâââânt deeee floooori”. Mă repezeam la geam și vedeam o căruță plină de pământ și un moșuleț cu capul dat pe spate privind cu speranță către geamurile apartamentelor,  “păăăămâââânt deeee floooori”.

Mai târziu, la diferență de niște ani, am mai auzit voci strigând “haine vechi cumpăăăăr” sau “fier vechi, fier vechi, fier vechi”.

De o vreme n-am mai auzit nimic, nimeni nu mai vine să vândă câte ceva prin fața blocului. Lumea e cu totul alta acum. Aseară însă când ne întorceam acasă de la birou și ne strecuram pe aleea blocului printre mămici cu cărucioare, puști care băteau mingea, căței scoși la plimbare, grupulețe de pensionari,  adolescenți strânși la câte o țigară am văzut că locul nostru de parcare era blocat de o căruță cu pepeni. Nu striga nimeni nimic, stăteau acolo, cu capul în jos, cal și vizitiu, unul mai plictist ca celălalt și așteptau.

I-am făcut semn omului să mute un pic mai în față căruța să intrăm și noi la locul nostru dar semnele treceau parcă prin el. Într-un târziu a înțeles și a tras de hățuri. Calul a făcut câțiva pași și căruța cu pepeni ne-a eliberat drumul.

Ne-am oprit și am luat un pepene galben pe care am dat 3 lei. Mirosea minunat, așa cum numai pepenii galbeni, zemoși și parfumați știu să o facă. Nu mai știu cât a mai stat acolo căruța aceea pierdută în lumea nouă a aleii de bloc. Știu însă că mi-am tăiat o felie bună de pepene și că pe Facebook am dat de povstile unor cai de rasă, îngrijiți și răsftatati de proprietarii unei pensiuni, cai pe care oamenii vin să-i întâlnească, să învețe să-i călărească și să se îndrăgostească iremediabil de ei. Poveștile unor cai iubiți.

In viata si caii ca și oamenii au fiecare norocul lui. Nu-i așa?

Ceva fin…

Mi se întâmplă uneori, înainte să plec în câte o călătorie, să mă încerce tot felul de griji. Dacă pocnește caloriferul și inund tot blocul, dacă vin hoții, dacă se usucă florile pe balcon chiar puse în vase cu apă dar mai ales dacă-mi pornește alarma la mașină și înnebunesc tot cartierul.
Această grijă din urmă mi se părea cea mai apăsătoare. Am tot dat târcoale situației, telecomanda era stricată și nu mergea dezactivată alarma iar scoaterea firelor de pe la baterie nu m-a atras foarte mult.
Așa că am găsit soluția să-i las vecinei de dedesubt (pe care aș fi indundat-o maxim dacă se spărgea caloriferul (:-)) cheile de la mașină să oprească ea eventual fiara dezlăntuită.
Biata bătrânică l-a delegat pe soțul ei să i se explie butoanele telecomenzii și cum se oprește alarma dacă Doamne ferește ar fi pornit.
Cu grija de bază rezolvată și cu apa închisă de la toate robinetele posibile, am plecat și eu liniștită în vacantă. Pentru că eram într-o tară a ciocolatei m-am gândit să-i iau vecinei ceva bun și să-i fac o surpriză la întoarcere. Am ales un pachet cu două ciocolate, mari, frumoase, cu o grosime generoasă și cu un ambalaj minunat. M-am gândit că ceva mai bun nici n-are cum să existe pe planetă și dacă tot sunt două în pachet una am să o păstrez pentru mine.
Când am ajuns acasă totul era în ordine, apa nu cursese, alarma nu pornise. Vecinii ne-au înapoiat cheile iar in punctul acesta al povestirii o sa fac o mică paranteză să recunosc că mi-a trecut de câteva ori prin minte și gândul că i-ar putea apuca vreun spirit de aventură care să-i facă să ia mașina, să plece cu ea la plimbare și eventual la întoarcere să găsesc în locul ei o ruină. Ei bine, nu le trecuse asta prin cap (:-)). Vecina a zâmbit fericită și fâstâcita la vederea ciocolatei, ne-a spus că nu trebuia, ne-a mulțumit de câteva ori și ne-am despărțit cu asigurarea că dacă mai avem nevoie și altă dată ne ajută cu plăcere.
A trecut timpul și nu m-am mai gândit la asta până când, căutand prin dulapuri, am dat de sora geamănă a ciocolatei și am zis că a venit timpul unui răsfăț.
Am desfăcut-o cu drag și m-a surprins un pic culoarea care nu părea exact ce mă așteptam dar am zis că în businessul asta contează gustul nu culoarea. Insă gustul, vai gustul era o dezamăgire totală, îmi pica zâmbetul la fiecare secundă iar speranțele se năruiau cu totul una cate una. Ce naiba ciocolată e asta?
Am răsucit-o pe toate părtile, am trecut de numele ei minunat, de brandul cunoscut și apoi mi-a înghețat sângele în vene: ciocolată amăruie de menaj.
Deci pentru gestul drăguț al vecinei mele am ales cea mai frumoasă ciocolată din magazin și ea era o ciocolată de menaj?
Și uite că inundații, hoți, alarme și alte chestii nu s-au întâmplat. Dar “dezastrul” văd că are multe fețe (:-))

O călatorie spre centrul sufletului

 

Trei revelaţii la capătul unui drum in Cappadocia

Episodul 1.  Alb- negru

Mă cheamă din când în când la el câte un drum. Mă trage din viaţa mea tihnită şi-mi aruncă în cale tot felul de indicii: o frântură de conversaţie, un titlu în ziar, un poster lipit pe un perete, o poveste pe un site. Şi uite aşa, dusă de val, mă trezesc la un moment dat în faţa porţilor drumului.

Aşa a fost  şi cu Cappadocia.  M-am simţit momită cu baloane ridicate la cer la răsăritul soarelui, cu oraşe săpate pe sub pământ, cu uliţe de ţară pe care trec maşini ce aduc cu vechile Dacii şi care ridică în urma lor nori de praf, cu peisaje ireale, amestecuri de civilizaţii şi munţi de baclava.

Inainte de a incepe povestea am să-ti spun că eu cred că sufletul nostru, si noi in general, suntem ca un fel de puzzle. Ne construim singuri, piesă cu piesă, din toate poveştile pe care viaţa ni le scoate în cale.

Iar Cappadocia, draga de ea, dincolo de tot farmecul ei neţărmurit, mi-a oferit in dar 3 povesti ce vor rămâne cu mine mereu.  Trei povesti simple care m-au făcut să fiu altfel după acest drum decât eram atunci când am plecat. Pentru că, nu-i aşa? Fiecare drum ne transformă un pic.

Prima poveste şi deci prima piesă din puzzle am cules-o într-un aeroport mic, Kaisery parcă se numea. Ne întorceam din Cappadocia la Istanbul. Era cald şi foarte aglomerat, o lume pestriţă zumzăia în sus şi-n jos: check-in, bagaje, paşapoarte.

În sala de aşteptare care era doar la un cordon distanţă, am remarcat o prezenţă ciudată. O mireasă musulmană. Era toată înfăşurată într-o dantelă înfoiată ce-i acoperea şi părul şi mare parte din obraji. Cred că venise după nuntă direct la aeroport de unde urma să plece cu soţul ei şi noua familie în alt oraş. În jurul ei câteva femei îmbrăcate în negru din cap până-n picioare vorbeau între ele, iar soţul se ocupa de bagaje.

Îmi aduc aminte că mireasa mi s-a părut a fi foarte înaltă şi că părea piedută  în rochia ei de dantelă albă în marea de văluri negre. Stăteam pe un scaun în sala de aşteptare şi o priveam. Părea singură şi se tot uita la familia ei lăsată dincolo de cordonul de trecere.

Acolo, fără să-i pese de aglomeraţia din jur, de ochii care o priveau curioşi, o puştoaică de 12-13 ani plângea în hohote. Cred că era sora miresei. Plângea din toţi rărunchii şi striga ceva ce părea sfâşietor. Nu incerca nimeni să o opreasca sau să o consoleze. Fiecare îşi vedea de treaba lui, femeile din noua familie a miresei continuau să povestească ceva între ele, soţul tot aranja bagajele, călătorii stăteau la cozi, poliţiştii verificau actele în timp ce puştoaica de dincolo de cordon continua să plângă în hohote, să strige cu mâinile întinse şi să o implore pe sora ei să nu plece. Iar mireasa noastră, înaltă şi albă, nu schiţa niciun gest, impietrită  în noua ei lume şi-n noua ei viaţă.

Acolo, pe scaunul din aeroport pe care am stat privind povestea, am simţit cum viaţa îmi pune în mână o nouă piesă din puzzle. O piesă despre emoţii.

Puştoaica aceea pe care am văzut-o plângându-şi în hohote durerea fără să-i pese de toată lumea din jur m-a făcut să mă gândesc la nenumăratele baraje pe care le-am ridicat de multe ori în calea lacrimilor, la unghiile înfipte în palmă ca să nu dau drumul nervilor, la bucuriile strunite parcă prea mult.

Şi uite-aşa, mi-am promis atunci că o să plâng de o să rup ori de câte ori o să-mi vină să fac asta şi că dacă o să-mi vină să mă tăvălesc pe jos de bucurie chiar aşa am să şi fac.