În valea păstorului 

Povestea asta se învârte în mintea mea de ceva vreme, am tot luat laptopul să o scriu dar n-o simțeam gata de a fi spusă. Poate nici acum nu e, am să o scriu însă așa cum va dori ea să curgă în pagină.

Este vorba despre război, eroi, recunoștință și mai ales despre a nu uita.

A început absolut întâmplător, cândva prin septembrie, când am auzit la știri că Principesa Margareta nu s-a dus la nunta Principelui Nicolae fiind plecată din țară. Teoretic acest subiect nu mă interesa absolut deloc, atunci însă, așa o fi fost să fie, am fost curioasă să văd unde a fost plecată și de ce plecarea asta a fost atât de importantă încât nu putea fi amânată.

Acela a fost momentul în care am aflat despre cimitirul militar de la Soultzmatt,  din Alsacia, în care sunt îngropați 678 de soldați români. Habar n-aveam cum au ajuns în Alsacia și ce s-a întâmplat acolo, am început să caut și așa am dat de firul întâmplărilor. Au fost luați prizonieri de nemți în Transilvania în timpul primului război mondial și duși  în Alsacia (pe atunci teritoriu german), într-un lagăr de muncă unde au fost efectiv exterminați prin muncă infernală, foamete extremă și frig în perioada 1917-1918.

Am citit tot ce am găsit pe net pe tema asta, foarte puțin de altfel. Ce s-a întâmplat la Soultzmatt e de nedescris, scrierile lui Jean Nouzille, profesor de istorie la Universitatea Strasbourg povestesc despre faptul că dintre toti prizonierii, românii erau puși la cele mai grele munci, la tăiat piatră și la doborât bușteni, că lucrau în zdrențe și desculți în plină iarnă. Când murea câte unul dintre ei pe drumul spre cimitir și în cimitir copiii francezi impresionati de cum arătau prizonierii încercau să le strecoare în mână câte un cartof fiert și o bucată de pâine. Daca ii prindeau, nemtii ii omorau in bătaie pe bietii copii.

Francezii, văzându-i pe români, slabi ca niște umbre, căutând, de disperare, resturi de mâncare prin gunoaiele de lângă cimitir au început să ascundă acolo câte un pic de mâncare pentru ei. Era însă prea puțin ca ei să poată supraviețui. Au murit pe capete, infometati, epuizati de munca si inghetati de frig.  Dacă la început înmormântările erau doar în weekend, pe măsură ce trecea timpul înmormântările deveniseră zilnice iar în final de câteva ori pe zi.

Am găsit o istorioară despre un soldat român ce a reușit la un moment dat să se strecoare din lagăr, să străbată un drum de câțiva kilometri printr-o pădure, până în sat, și să bată la geamul unei familii de francezi.  Familia se numea Nicolett, i-au deschis ușa riscandu-și propria libertate sau poate chiar viața, i-au dat să manace și i-au și pus în traistă ceva de mâncare pentru camarazii săi. Solomon Coconașu (așa se numea soldatul român) le săruta la plecare mâna si revenea la familia de francezi, noaptea, de câteva ori pe săptămâna, timp de multe săptămâni. Într-o zi când a aflat că va fi mutat în altă parte i-a rugat pe francezi să le dea adresa ca să le scrie. Pentru a nu risca și mai mult, francezii au luat ei adresa lui și i-au promis că-i vor scrie ei. Și au făcut-o, scrisoarea lor a ajuns în România în 1918 dar răspunsul de la Solomon Coconașu a venit de abia în 1921. Probabil el a povestit și autorităților despre familia Nicolett, că așa se explică faptul că informația a ajuns la Regina Maria care i-a cerut doamnei sale de onoare, Simona Lahovary, să-i trimită doamnei Nicolett o scrisoare în numele ei:  “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-ați ocupat de prizonierii români nefericiți, în timpul războiului, m-a insărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră și să vă adresez întreaga sa mulțumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ținuta de la încoronare și speră să îl păstrati ca amintire din România, pe care nu o cunoașteți, dar pentru care ați făcut atât de mult.”

Se spune că francezii au păstrat scrisoarea și fotografia cu mult drag.

În 1919 Franța a dăruit României platoul de la Val du Patre (Valea Păstorului) pentru a fi organizat cimitirul românesc pe locul fostului lagăr si s-au angajat sa ingrijească ei pe veci acest cimitir, din banii localitatii. În 1922 are loc sfințirea cimitirului în prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Pe una dintre inscripțiile din cimitir stă scris un mesaj al reginei: “Soldati Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pămant, care nu vă mai este străin”.  Din acel an, pana in prezent, familia regală merge periodic la cimitirul din Soultzmatt. Acolo se ducea Principesa Margareta când n-a putut sa se ducă la nunta lui Nicolae. Mi-e dragă Principesa Margareta, mi-a devenit si mai dragă aflând asta.

În cimitir, mai târziu, a fost înălțată și o statuie reprezentând o femeie îngândurată despre care se crede că ar reprezenta-o pe Regina Maria dar care poate fi în egală măsură un simbol pentru toate mamele, soțiile, iubitele și fiicele ce-i așteptau să vină acasă pe prizonierii români de la Soultzmatt.

Niciunul dintre supraviețuitori nu și-a publicat memoriile, rămâne însă cimitirul ca mărturie și ca un strigăt de a nu uita.

Dacă sunteți cu mașina in Franta, pe lângă Strasbourg sau Colmar, faceți un ocol și vizitați cimitirul militar român din Soultzmatt. Le-o fi și celor îngropați acolo dor de neamul lor și-or vrea și ei să știe cum mai e pe la ei pe acasa….

Reclame

Două povești din Paris

Citiesem acum ceva vreme pe blogul Adrianei Pârvu  despre un loc din Paris care-mi era total necunoscut. Nu mai auzisem niciodată de el, nu-l găsisem în nicio recomandare legată de Paris, nici măcar la categoria “hidden gems”. Era pentru prima dată când aflam de el și-mi aduc aminte că încă de atunci mi-am zis că data viitoare când ajung la Paris dau o fugă acolo.

Este vorba despre “Capela medaliei miraculoase” (acum cred că și tu dai din cap și zici “ce chestie, nici eu nu auzisem de locul asta” (:-)).

Se spune că în 1830, acolo, în Rue du Bac, unde exista o reședință a Fiicelor Carității,  Fecioara Maria i s-a arătat se câteva ori unei novice (sora Catherine Laboure) iar într-una dintre aceste apariții i-a indicat și cum să creeze aceasta medalie miraculoasă care purtată la gât de către credincioși și combinată cu rugăciuni are harul de a îndeplini dorinte și de a proteja de rău. Înțeleg că în prezent sunt în întreaga lume milioane de astfel de medalii.

Locul, situat nu departe de centrul Parisului, are aerul unui loc de pelerinaj. O mulțime de lume în capelă, fiecare pregătit să imortalizeze locul în care se spune că a apărut Fecioara Maria, racla cu trupul sorei Catherine Laboure, păstrat intact de 100 și ceva de ani. Fiecare cu gândul lui, cu rugăciunile și cu speranțele lui.

În magazinul de lângă intrarea în Capela se vând medalii fel de fel la prețuri modice. Se cumpără multe, pentru familie, pentru prieteni și cunoscuți. Aproape auzi fiecare familie făcând calcule: 3 pentru noi, două pentru părinți, una pentru X, alta pentru Y alta pentru….

La casă e o bătrânică, spre 8o de ani, îi pui medaliile pe care le-ai luat în palmă iar ea face întâi calcule cu pixul pe o hârtie, le verifică de câteva ori tot pe hârtie pentru ca în final să le verifice și pe un calculator de lângă ea. Îți zâmbește pentru că ai avut răbdare, îi zâmbești și tu pentru că e foarte bătrână și foarte drăguță și pentru că se ambiționează să facă socoteli cu mintea ei, ii intinzi cei câtiva Euro, apoi  pleci din Capela Medaliei Miraculoase. Strângi în pumn medaliile iar ceva mai târziu, în drumul spre metrou, îi zici bulversat celui drag de lângă tine: “Eu nici nu știu dacă să cred sau nu” iar el ridică din umeri și-ți răspunde: “Pai crezi sau nu crezi, asta e”.

Întreaga lume catolică crede, lumea ortodoxă nu crede si numește astfel de apariții, false teofanii.

Zilele trecute am căutat prin casă un șnur pe care să agăț medalia si să mi-o pun la gât. N-am găsit, apoi n-am mai căutat. Nu stiu dacă o să mai caut.

A doua poveste s-a născut într-o seară, pe esplanada Trocadero, de fapt pe scările ce coboară spre Turnul Eiffel.

Acolo, oamenii veniți din toate colțurile lumii așteaptă explozia de luminițe de pe turn ce durează 5 minute și se repetă la fiecare oră. 20,000 de beculete, 40 de kilometri de cablu și un buget de 4,5 milioane EURO fac posibilă minunea asta. E de neprețuit bucuria și încantarea trăită de miile de oameni ce stau cu ochii pe turn să prindă momentul. Se fac tone de poze acolo, cate o mireasă trece prin mulțime cu un buchet uriaș de baloane, fiecare om vâneaza o bucată de margine de scară pe care să se cătare pentru ca poza cu turnul să iasă de 1000 de like-uri. Apoi, după un timp, când luminitele se sting, oamenii se așează iar pe scări și asteaptă o nouă rundă. Am stat și eu un pic să mă bucur de atmosferă. La un moment dat, la baza scărilor a apărut un tip cu o chitară și cu o stație de amplificare ce făcea ca sunetul să se audă bine, până departe.

Cânta cu mult entuziasm tot feluri de șlagăre mai noi sau mai vechi: La Macarena, Despacito, Shape of you și-o mai fi cântat și altele dar nu mi le mai aduc aminte. Oamenii fredonau cu el, nimeni nu știa bine versurile, nici omul cu chitara nici oamenii de pe scări. Dar ce mai conta asta? Conta vibrația mulțimii și a locului ce te făcea să te simți, într-un mod straniu, cel mai norocos om din lume.

În final, când mă pregăteam să plec, a început “La Bamba”. Am trecut pe lângă omul cu chitara chiar când din pieptul lui tâșnea refrenul iar oamenii de pe scară aplaudau încântați: “Yo no soy marinero/ soy capital/ soy capital” cânta el. M-a bufnit râsul și până jos, lângă turn, am tot fredonat “soy capital/ soy capital”.

Apoi, lăsând amuzamentul la o parte, m-am gândit că poate “Yo soy capital” e chiar mai mișto ca “Yo soy capitan”. Oferă perspective mai largi, nu-i așa? (:-))

Coriolanus, cel mai intens spectacol de teatru văzut vreodată

(Atentie! Contine ceva spoilere!!)

De-a lungul timpului am văzut multe spectacole de teatru care m-au uimit și m-au emoționat mult. La “Regele Lear” (TNB) de exemplu, dacă-mi aduc bine aminte, pe scenă la un moment dat plouă și pare o ploaie reală iar mai târziu cineva chiar înoată într-o piscină. La “Vizita bătrânei doamne” (TNB) îmi amintesc cât eram de uimită că pe scenă părea construit un oraș întreg, cu străzi iar pe una dintre străzi cineva se plimba cu bicicleta. La “Carousel” (Bulandra) cum intri în foaier ai impresia că ai ajuns într-un parc de distracții, muzica răsună sănătos și te trezești imediat luat la dans de unul dintre actori. La “Omul cel bun din Seciuan” (Bulandra) cerul sălii e plin de flori iar asta crează o imagine absolut minunată. În Hamlet-ul de la Metropolis groparii chiar scot pământ cu lopata din ceva ce pare o groapă, la “Livada de Visini” (TNB), casa în care și pe lângă care se desfășoară  mai toată acțiunea urcă și coboară pe scenă în diferite feluri. Lista ar putea continua mult și bine dar am să mă opresc aici.

Cu toate astea, pentru mine Coriolanus rămâne cel mai intens spectacol de teatru văzut vreodată. Nu pot să-l pun în fruntea listei mele de preferințe pentru că acolo s-a așezat de multă vreme și cred că va fi foarte greu de depășit, minunatul spectacol “Crimă și pedeapsă” (Bulandra).

Revenind insa la Coriolanus, să văd o sală modificată în care spectatorii să nu stea pe scaunele clasice ci pe unele amenajate pe scenă, nu era o noutate, așa e și la Livada de vișini de exemplu. Nu mai văzusem însă scaunele așezate ca și cum ar fi fost o arenă ce înconjura scena acoperită de un strat gros de nisip.

E posibil ca acest spectacol să mă fi lecuit de nebunia de a-mi lua bilete în rândul întâi. Nu numai că am stat în rândul întâi, cu picioarele aproape pe nisip, ci am stat și pe primul loc dinspre culoarul pe unde actorii intrau în scenă. Iar când în distribuție sunt vreo 60 de oameni chestia asta poate deveni foarte intensă (😊). Încercam să stau cât mai chircită în scaun, împinsă total în George sa nu se impiedice naibii actorii de picioarele mele. Au fost momente in spectacol cand mi-a fost chiar un pic frică, luptele de pe scenă păreau foarte reale, săbii, topoare, ghioage, tot ce vrei. S-a și tras pe scenă de mi-a sărit inima din piept (rămăseseră cartușe pe jos la final), pe niște sfori atârnate din tavan au coborât aproape pe  mine luptători, un om în flăcări (reale) a trecut la doar câtiva centimetri de i-am simțit din plin întreaga dogoare. La un moment dat m-am trezit și cu un câine lup pe lângă mine. Au fost momente când a fost greu să respir de la praful care se ridica când alergau și se luptau 60 de oameni în nisipul de pe scenă, noroc că sistemul de ventilație funcționează binișor.

Lăsând astea la o parte, spectacolul este foarte bun și într-un mod absolut incredibil pentru o piesă scrisă de Shakespeare acum 600 de ani, foarte actual. Te face parte la întreaga acțiune, traiesti din plin povestea, ești și martor și judecător. Șerban Pavlu este Coriolanus și pe cuvânt că eu nu știu cum rezistă omul ăsta la un așa consum fizic și emoțional. Fleașcă era, curgeau apele de pe el dar era atât de credibil în tot ce făcea. Și restul actorilor, Camelia Maxim, Gheorghe Ifrim, Ionel Mihăilescu și toți ceilalți sunt minunați. Și figuranții (sunt de fapt mult mai mult de atât, un fel de personaj colectiv), tineri absolventi de teatru sunt foarte buni.

Spectacolul merită văzut, e intens și foarte special. Despre un erou care nici nu știi dacă e chiar erou și despre timpuri care seamănă izbitor cu cele pe care le trăim. Totul într-un praf în care se duc și vremurile și oamenii pană la urmă pentru ca să renască iar și iar.

E un maraton, am intrat în sală la 18.30 și am ieșit la 23.10. A fost și o pauză de vreo 15 minute în care am fugit afară să respir un pic. La final mi-am scos pantofii să scutur nisipul și pietricele din ei. Eu ca eu că eram îmbrăcată într-o bluziță și o fustă dar George era în costum. Amândoi arătam ca și cum fusesem tăvăliți pe jos. Am scuturat zdravăn hainele si tot a mai ramas nisip pe ele. Dacă am fi stat undeva mai sus (asta îți recomand) cred că era mult, mult mai bine.

Dar revin și zic, după ce am văzut zeci și zeci de piese, Coriolanus e pe locul 2 în topul preferințelor mele. Jos pălăria!

6 filme minunate, mai puțin cunoscute, cu profesori care schimbă viețile unor copii

Am spus că sunt filme mai puțin cunoscute pentru că nu o să mă refer la filmele minunate și în general foarte cunoscute gen: Dead poets society, Freedom Writers, Finding Forrester, Good will hunting etc.

Filmele listate mai jos ar putea figura foarte bine într-o listă numită “hidden gems” pentru că sunt cu adevărat niște bijuterii de filme.  Nu sunt din categoria filmelor comerciale ușoare și previzibile ci din cea a filmelor care nu seamănă cu altele, care nu știi cum vor evolua până la final  și care-ți rămân în minte și în suflet pentru multă vreme.

Le-am pus (oarecum) în ordinea preferințelor:

  1. Rosso come il cielo 

Un film magic inspirat din povestea lui Marco Mencacci , un important creator italian de muzică de film. La 10 ani, Marco trece printr-un accident grav în urma căruia rămâne aproape orb și, conform legii italiene de la acea data, este forțat să meargă la o școală pentru copii cu handicap. Acolo descoperă încet-încet lumea fascinantă a sunetelor dar cât de greu sau de ușor îi va fi să-și cultive noua pasiune rămâne de văzut.

  1. Daughters of Destiny 

Filmul spune povestea unui om de afaceri indian care ajuns la apogeul carierei decide să-și vândă afacerea din America și să înființeze o școală pentru cei mai săraci copii indieni, din casta de jos, a celor “de neatins”. Selectează câte un copil din fiecare familie și-i oferă acestuia educație de la 4 ani până la finalizarea liceului  pentru ca apoi să le finanțeze și facultatea. Condiția pentru fiecare copil este  să-și ajute familia și comunitatea și să încerce să rupă  cercul sărăciei și al neșansei. Este urmărită în film evoluția câtorva fete, pe parcursul a 7 ani. Minunat film (cu aer de reportaj) plin de speranța.

  1. The fencer

Un film inspirat din povestea spadasinului Endel Nedlis refugiat prin 1950 într-un sat estonian pentru a scăpa de poliția secretă rusă. Se angajează ca profesor de sport și așa, într-o doară, pune un afiș în școală anunțând lecții de scrimă fără să aibă prea mari așteptări având în vedere faptul că majoritatea copiiilor proveneau din familii extrem de sărace sau erau chiar orfani. Câți vor răspunde însă invitației lui și ce se va întâmpla cu ei mai departe rămâne să vezi. Un film încântător!

  1. Mucize

Un profesor este trimis, fără voia lui, fără familie, într-un sat izolat din Turcia profundă. Atât de izolat era satul încât profesorul a mai avut de străbătut pe jos o distanță de doi munți de unde l-a lăsat autobuzul până să ajungă la destinație.

Dar nu despărțirea de familie și distanța mare au fost problema ci faptul că acolo, în satul din munți nici măcar nu exista o școală. Omul nostru înțelege că singura soluție pe care o are este să construiască el școala iar alți bani înafară de cei strânși de el și de familia lui nu găsește. Ce se va întâmpla mai departe, cum va influența școala viețile tuturor, vei vedea. Emoționantă este și povestea unui tânăr cu handicap de care râdea întreg satul, căruia profesorul îi dă o șansă primindu-l în școala lui.

Dacă cineva m-ar ruga să descriu acest film cu doar un cuvânt aș spune: Capodoperă!

  1. Madadayo

Un film de Akira Kurosawa (minunate filmele lui!) care spune povestea unui profesor de germană aflat acum la vârsta retragerii din activitate, cândva după cel de-al doilea război mondial. Relația lui cu foștii studenți este una specială. În fiecare an ei organizează de ziua profesorului lor o petrecere, în care, conform unei legende japoneze a “batranului ce refuză să moara”, îi pun întrebarea: “Mada kai?”(ești gata?) iar răspunsul profesorului, după ce bea un pahar de bere (din ce în ce mai mic pe măsura trecerii anilor) este “Mada Dayo” (Încă nu), semn că viața merită în continuare trăită.

Cum îi sunt alături foștii elevi când profesorul se confruntă cu pierderi grele, rămâne să vezi. Este absolut emoționant.

Dacă este și acest film inspirat dintr-o poveste reală? Da, desigur!

Și acum, dacă te gândești bine, sigur ai și tu câțiva profesori pe care i-ai iubit și respectat atât de mult încât tare ai vrea să le spui  Mada dayo.

E un film de artă, mai pentru avansați (😊)

  1. Like stars on earth (Taare Zameen Par)

Din nou un film indian. Are ceva dans și ceva muzică (cum altfel?), dar o muzică ce, în general, ajută povestea. Poate lungește un pic filmul, nu mi s-a părut însă a-i reduce din farmec. Este vorba despre un copil ce nu reușește să învețe să scrie și să citească și pe care familia și școala îl presează să-și îmbunătățească performanțele. Într-o societate în care fiecare familie așteaptă de la copilul său să fie cel mai bun, un copil ce pare a se opune învățatului devine o mare problemă. Se găsește însă la un moment dat un profesor care să înțeleagă ce se întâmplă cu acest copil și să-i schimbe viața.

Ce prețioasă șansa de a îți ieși în cale un om care să aibă răbdarea să înțeleagă ce e cu tine. Tot o poveste reală și asta. Una care îți va deschide mintea și te va face să vezi altfel lucrurile. Ce să-ți dorești mai mult de la un film?

Chiar dacă am spus că nu este despre filme cunoscute lista asta, nu pot să nu las aici link-ul către poate cea mai frumoasă scenă dintr-un film: “Scena Oh Captain, my Captain” din Dead poets society. Aici

10 filme de nota 10 despre călătorii interioare

Era o vorbă care zicea că dacă după ce ai iubit ești același ca înainte, înseamnă că n-ai iubit destul. La fel de bine cred că poți să spui că, dacă după ce ai călătorit undeva, ești la fel ca înainte, înseamnă că degeaba ai mai călătorit.

Acestea fiind zise am să pun mai jos o listă cu câteva filme construite în jurul ideii de călătorie, dar nu orice fel de călătorie ci călătorii interioare schimbătoare de vieți.

Ca să-ți placă tipul ăsta de filme cred că trebuie să te preocupe un pic (sau mai mult) dezvoltarea spirituală, să te bântuie căutarea flăcării interioare și a drumului tău în viață.

Aș revedea filmele de mai jos oricând, pe toate. Nici nu sunt sigură că aș putea să fac o ierarhie. Le-am pus așa cum mi le-am amintit. Mai sunt și altele, poate mai pun o lista altă dată.

 1.Tracks

O poveste despre drumul de 2700 de km prin deșertul autralian făcut de o fată ce a luat cu ea doar 4 cămile și un câine. Un drum de găsire sau de regăsire, inspirat din povestea reală a lui  Robyn Davidson. Minunat!

 2.The straight story

Un film al lui David Lynch, inspirat dintr-un caz real. Este povestea lui Alvin Straight care traversează statele Iowa și Wisconsin să-și viziteze fratele pe care nu-l mai văzuse de multă vreme și despre care află că e bolnav. Alvin e sărac, n-are mașină, motocicletă, bicicletă. N-are nimic. Doar o mașină de tuns iarba cu care pleacă la drum. Fascinant filmul!

  3.Walkabout

Un film despre doi copii, frate și soră, abandonați  în deșert și care incearcă să supravietuiască ajutați de un adolescent aborigen. Într-un fel este un film despre creștere și maturizare,  despre diferențe culturale, despre întâlniri care schimbă vieți. Față de primele două ăsta este un film mai dens, mai greu și mai trist.

 4.Theeb

Un copil beduin călăuzeste prin deșert un ofițer britanic. Un film despre confluențe de lumi și de culturi, despre datorie și despre onoare. Grozav!

 5.The way

“The way” este un film despre Camino, celebrul pelerinaj la Santiago de Compostela. Văd tot mai des în jurul meu oameni care pleacă să facă acest drum al descoperirilor interioare. Filmul te introduce un pic în ideea “Camino” și o face cu ceva umor și cu talentul lui Martin Sheen. Povestea este despre un tată ce pleacă să facă acest drum în locul fiului care nu-l mai poate face.

E posibil că după filmul ăsta să intri în magia “Camino” și să vrei să vezi și să afli tot mai mult despre acest drum. Dacă se întâmplă așa ai putea să vezi și “Footprints”, povestea (mai spre documentar) a unui grup de pelerini americani ce aleg cea mai grea variantă de Camino, 1000 de kilometri de mers pe jos.

  1. Bab’aziz

Dacă te-ai întâlnit (măcar un pic) cu mistica islamică, dacă ți-a plăcut povestea întâlnirii dintre Shams din Tabriz și Rumi și poemele acestuia din urmă, filmul ăsta o să-ți placă mult. Nu e neapărat despre Shams și Rumi ci despre o fetiță ce îl conduce prin deșert pe bunicul său orb către o întâlnire a dervisilor ce are loc o data la 30 de ani. E un film poetic, filozofic și absolut încântător.

  1. The climb

Încă un film inspirat din fapte reale, niște fapte atât de incredibile încât parcă nici nu-ți vine să crezi că așa ceva ar putea să se întâmple cu adevărat. Pe scurt, filmul aduce aminte (deși e transformat cumva într-o comedie romantică) de ascensiunea pe Everest, până în vârf, a primului franco-algerian, Nadir Dendoune. Până aici nu știu dacă e neapărat ceva senzațional, senzaționalul vine din faptul că omul nu avusese niciun fel de pregătire pralabila. Reușește să se alăture unui grup de alpiniști mintindu-i că are un istoric de escalata serios pentru ca în final, când oamenii încep să-și dea seama (târziu însă ca să mai poată face ceva) să admită că experiența lui e legată doar de urcarea scărilor la bloc până la ultimul etaj unde stătea. De ce o face? În film pentru o fată, în povestea reală din care e inspirat filmul, pentru a le da locuitorilor din arondismentul 93 al Parisului unde locuia (Saint-Denis) speranța că pot face orice își doresc chiar dacă sunt oameni simpli despre care în general ceialalti au o imagine proastă gândindu-se că mai mult de dealeri de droguri sau maxim fotbaliști nu vor putea ajunge vreodată.

 

  1. The road within

Un film remarcabil la care am râs și-am plâns și pe care l-aș pune oricând pe o listă cu filme de văzut. Trei adolescenți cu probleme de sananate foarte speciale (Sindromul Tourette / anorexie/ tulburare obsesiv compulsiva), fug din sanatoriul în care erau internați căutând drumul spre ocean unde băiatul cu sindrom Tourette vrea să ducă cenușa mamei sale. E un drum în care învață despre ei și despre ceilalți iar tu cel care privești filmul înveți chiar mai mult și garantat sufletul tău va fi un pic altfel la final. Eu așa am simțit.

  1. Wild

O fată singură, cu un rucsac în spate, aproape distrusă de suferințele prin care a trecut, pleacă în cea mai grea călătorie, Pacific Crest Trial, un drum de peste 1600 de kilometri ca să-și liniștească gândurile și să renască într-un fel, pentru o nouă viață. Este un film tulburător, cum tulburătoare sunt de atât de multe ori întâmplările prin care viața te pune să treci. Mi-a plăcut mult. Și să nu uit să spun, filmul se bazează pe o poveste reală.

  1. The way back

Da, este tot un film inspirat din fapte reale și m-am tot gândit dacă să-l includ  sau nu în această listă. Este povestea evadării dintr-un lagăr din Siberia a 7 bărbați cărora li se alătură ulterior, pe drum, o fată. Drumul de 6400 de kilometri pe care îi fac până în India este îngrozitor de greu și de lung și doar dorința de a-și salva viața îi face să continue. Este un film despre limite și despre depășirea lor, despre camaraderie, umanitate și speranță. Este un drum cât o viață. La urma urmei poate ar fi trebuit pus chiar în fruntea listei.

Ar mai fi fost de adăugat pe listă și alte filme: Central do Brasil, Kikusiro, Into the wild, Cherry blossoms, Nebraska, poate chiar și Philomena, poate chiar și altele (😊)

Care este filmul de acest gen (Călătoria ca drum către propria viață și către propriul suflet) care ți-a plăcut cel mai mult? Ce ai adaugă la această listă?

 

O poveste de vară și una de iarnă

Atinsesem cred în ziua aceea, miezul miezului de vară, era atât de cald încât mi se zbârlea pielea pe brațe de dogoarea soarelui iar din păr îmi șiroiau pe frunte și pe sub ochelarii de soare fire de transpirație.

Nici nu mai știu unde eram, o amintire îndepărtată mă îndeamnă să cred că eram pe lângă parcul Izvor în drumul spre metrou și apoi spre casă. Dar până la urmă asta contează prea puțin, conteaza insă o amintire simplă ce a rămas cu mine până în ziua de azi.

În timp ce mă târam pe o alee fierbinte, încercând să vânez un pic de umbră am văzut apropiindu-se din sens opus, mergând ciudat, un pic împleticit, un om al străzii.

M-am gândit că poate băuse sau că poate îl dobora și pe el căldura de mergea așa.

Purta blugi mult mai largi decât i-ar fi trebuit, un tricou jerpelit iar în picioare ghete fără șireturi. Părul grizonant îi atârna încâlcit pe umeri iar barba părea crescută în legea ei.

Când distanța dintre noi a scăzut l-am auzit fredonând o melodie iar ceea ce părea un mers împleticit mi s-a părut mai degrabă acum un soi de dans.  Am zâmbit, pe caldura aceea ingrozitoare, un om incălțat in ghete, dansa.

După ce a trecut de mine, m-am oprit să-l privesc,  îsi continua  liniștit drumul fredonându-și melodia. Pe spatele tricoului său scria cu litere de-o șchioapă: RONALDO.

Acum, în cea de-a doua poveste, nu mai este deloc vară, ba chiar e iarnă, poate o fi fost chiar miezul miezului de iarnă pentru că-mi aduc aminte zăpada ce-mi ajungea până la genunchi, fusta pe care o țineam să nu mi-o zboare viscolul și geaca în care încercam să-mi ascund bărbia și nasul ca să nu-mi înghețe. Era frig, groaznic de frig.

Pe refugiul din stația de tramvai se crease în zăpadă un șanț prin care oamenii mergeau încolonați. Unul în spatele celuilalt, cu capetele în jos protejându-se de viscol fiecare așa cum putea.

În fața mea o bătrânică călca cu grijă cu pași mici. Îi zăream ghetele vechi peste marginea cărora răsucise niște șosete de lână. Ciorapii păreau dintr-un bumbac gros, vedeam doar puțin din ei, corpul ei mic era acoperit de un palton impermeabil, ponosit rău, rău de tot. Era o mână de om bătrânica asta, cred că îmbrăcată și  încălțată nu cântarea mai mult de 40 de kilograme. N-avea mănuși, își strecura mâinile în buzunare câte o clipă iar apoi le scotea încercând să se sprijine de marginea șanțului de zăpadă ca să nu-și piardă echilibrul. Nu se lăsa deloc, mergea și ea în ritmul coloanei de oameni. Mi-era milă și ciudă pe situația care o fi făcut-o să plece în zorii zilei la drum, prin ger. Se vedea că nu-i era ușor. N-a trecut mult pană când a alunecat un pic și poate dacă n-aș fi fost atât de aproape de ea nu aș fi putut să o prind.  A dat din cap a mulțumesc fără să ne oprim. Doar la capătul șanțului de zăpadă s-a întors spre mine și mi-a mulțumit. Era zbârcită toată, avea zăpadă atârnată și pe gene, încerca să zâmbească făcând haz de necaz dar eu rămăsesem cu ochii pe căciula ei, moștenită de la vreun nepot, pe care scria cu litere de-o șchioapă PITBULL.

Permanentul și scorțișoara

Sunt în metrou, pe scaunul din dreapta mea stă un tânăr subțirel, poartă panataloni de doc deschiși la culoare și tricou roșu. În mână are o pungă cu un covrig presărat cu semințe de floarea soarelui.

Covrigul lui, ca toți covrigii, miroase în mod ciudat a soluție de permanent cu care își făceau, pe vremuri, doamnele părul creț. Ori de câte ori mă întâlnesc cu mirosul de covrig, gândul mă duce la soluția de permanent.

În dreapta tânărului stă o ea. Poartă blugi frumos rupți în genunchi, tricou alb, converși albi și ei pe care-i văd bine pentru că deși e aglomerat, ea stă picior peste picior și mișcă ritmic din piciorul de deasupra. În mână are o pungă de hârtie maronie din care ridică un ștrudel si mușcă copios din el . Mirosul de scorțișoară ajunge până la mine. O șuviță de miros de permanent, una de scorțișoară. Combinația nu e una reușită, mă străduiesc să desfac din împletitură șuvițele și să le las să ajungă la mine  una câte una.

El mănâncă tacticos, strecoară două degete în punga de hârtie, rupe câte un tentacul al covrigului, și il bagă discret în gură. Îi văd maxilarul lucrând. Apoi degetele pipăie în pungă un nou tentacul, il rupe ușor și il duce rapid la gură.

Lângă el, ea mănâncă serios, cu mușcaturi mari. Firimiturile de aluat crocant i se așază în poală. Preț de câteva înghițituri, până spre finalul strudelui, pare că nici nu le observă iar atunci când o face le scutură viguros în stânga și în dreapta. Multe sar pe pantalonii lui de doc iar el discret, după ce și-a șters precaut o mână pe alta să nu fi rămas vreo urmă de covrig pe degete, le da ușor jos. Pantalonii au fost salvați.

Fata e în lumea ei. O nouă mușcătură, noi firimituri pe fustă și, în final, punga de hârtie strânsă zgomotos în pumn până aproape nu se mai vede.  Se mai scutură un pic apoi se șterge atentă la gură să nu-i fi rămas ceva acolo. Curată o dunguliță de ruj ce se luase de pe buze pe dosul palmei.

Dă jos și el discret, de pe pantaloni, ultimele firimituri, cu gesturi stângace ca și cum s-ar simți vinovat sau ca și cum ea ar putea să fie deranjată de asta.

Să tot fi trecut vreo  patru stații de metrou de când asistam la spactacolul mâncatului din pungă. O pungă cu miros de permanent, alta cu miros de scorțișoară. Unul mâncând discret, altul voluptuos. Unul cu grijă, altul fără.

“Permanentul” a coborât curând, știam sigur că în punga lui mai rămăseseră niște semințe de floarea soarelui căzute de pe covrig. Știam sigur că nu va trece mult până când își va da capul pe spate și va lăsa să-i curgă în gură toate semințele din pungă. Știam că-mi place și mie să fac asta.

“Scorțișoara” a mai mers cu metroul mult și bine. Când am coborât eu, ea stătea în continuare relaxată, picior peste picior, cu ochii în telefon..

Între “Permanent” și “Scorțișoară” ar fi putut să fie mai mult, mult mai mult… dar în afară de un pic de zahăr pe pantalonii lui, n-a fost, de fapt, nimic.