10 filme de nota 10 despre călătorii interioare

Era o vorbă care zicea că dacă după ce ai iubit ești același ca înainte, înseamnă că n-ai iubit destul. La fel de bine cred că poți să spui că, dacă după ce ai călătorit undeva, ești la fel ca înainte, înseamnă că degeaba ai mai călătorit.

Acestea fiind zise am să pun mai jos o listă cu câteva filme construite în jurul ideii de călătorie, dar nu orice fel de călătorie ci călătorii interioare schimbătoare de vieți.

Ca să-ți placă tipul ăsta de filme cred că trebuie să te preocupe un pic (sau mai mult) dezvoltarea spirituală, să te bântuie căutarea flăcării interioare și a drumului tău în viață.

Aș revedea filmele de mai jos oricând, pe toate. Nici nu sunt sigură că aș putea să fac o ierarhie. Le-am pus așa cum mi le-am amintit. Mai sunt și altele, poate mai pun o lista altă dată.

 1.Tracks

O poveste despre drumul de 2700 de km prin deșertul autralian făcut de o fată ce a luat cu ea doar 4 cămile și un câine. Un drum de găsire sau de regăsire, inspirat din povestea reală a lui  Robyn Davidson. Minunat!

 2.The straight story

Un film al lui David Lynch, inspirat dintr-un caz real. Este povestea lui Alvin Straight care traversează statele Iowa și Wisconsin să-și viziteze fratele pe care nu-l mai văzuse de multă vreme și despre care află că e bolnav. Alvin e sărac, n-are mașină, motocicletă, bicicletă. N-are nimic. Doar o mașină de tuns iarba cu care pleacă la drum. Fascinant filmul!

  3.Walkabout

Un film despre doi copii, frate și soră, abandonați  în deșert și care incearcă să supravietuiască ajutați de un adolescent aborigen. Într-un fel este un film despre creștere și maturizare,  despre diferențe culturale, despre întâlniri care schimbă vieți. Față de primele două ăsta este un film mai dens, mai greu și mai trist.

 4.Theeb

Un copil beduin călăuzeste prin deșert un ofițer britanic. Un film despre confluențe de lumi și de culturi, despre datorie și despre onoare. Grozav!

 5.The way

“The way” este un film despre Camino, celebrul pelerinaj la Santiago de Compostela. Văd tot mai des în jurul meu oameni care pleacă să facă acest drum al descoperirilor interioare. Filmul te introduce un pic în ideea “Camino” și o face cu ceva umor și cu talentul lui Martin Sheen. Povestea este despre un tată ce pleacă să facă acest drum în locul fiului care nu-l mai poate face.

E posibil că după filmul ăsta să intri în magia “Camino” și să vrei să vezi și să afli tot mai mult despre acest drum. Dacă se întâmplă așa ai putea să vezi și “Footprints”, povestea (mai spre documentar) a unui grup de pelerini americani ce aleg cea mai grea variantă de Camino, 1000 de kilometri de mers pe jos.

  1. Bab’aziz

Dacă te-ai întâlnit (măcar un pic) cu mistica islamică, dacă ți-a plăcut povestea întâlnirii dintre Shams din Tabriz și Rumi și poemele acestuia din urmă, filmul ăsta o să-ți placă mult. Nu e neapărat despre Shams și Rumi ci despre o fetiță ce îl conduce prin deșert pe bunicul său orb către o întâlnire a dervisilor ce are loc o data la 30 de ani. E un film poetic, filozofic și absolut încântător.

  1. The climb

Încă un film inspirat din fapte reale, niște fapte atât de incredibile încât parcă nici nu-ți vine să crezi că așa ceva ar putea să se întâmple cu adevărat. Pe scurt, filmul aduce aminte (deși e transformat cumva într-o comedie romantică) de ascensiunea pe Everest, până în vârf, a primului franco-algerian, Nadir Dendoune. Până aici nu știu dacă e neapărat ceva senzațional, senzaționalul vine din faptul că omul nu avusese niciun fel de pregătire pralabila. Reușește să se alăture unui grup de alpiniști mintindu-i că are un istoric de escalata serios pentru ca în final, când oamenii încep să-și dea seama (târziu însă ca să mai poată face ceva) să admită că experiența lui e legată doar de urcarea scărilor la bloc până la ultimul etaj unde stătea. De ce o face? În film pentru o fată, în povestea reală din care e inspirat filmul, pentru a le da locuitorilor din arondismentul 93 al Parisului unde locuia (Saint-Denis) speranța că pot face orice își doresc chiar dacă sunt oameni simpli despre care în general ceialalti au o imagine proastă gândindu-se că mai mult de dealeri de droguri sau maxim fotbaliști nu vor putea ajunge vreodată.

 

  1. The road within

Un film remarcabil la care am râs și-am plâns și pe care l-aș pune oricând pe o listă cu filme de văzut. Trei adolescenți cu probleme de sananate foarte speciale (Sindromul Tourette / anorexie/ tulburare obsesiv compulsiva), fug din sanatoriul în care erau internați căutând drumul spre ocean unde băiatul cu sindrom Tourette vrea să ducă cenușa mamei sale. E un drum în care învață despre ei și despre ceilalți iar tu cel care privești filmul înveți chiar mai mult și garantat sufletul tău va fi un pic altfel la final. Eu așa am simțit.

  1. Wild

O fată singură, cu un rucsac în spate, aproape distrusă de suferințele prin care a trecut, pleacă în cea mai grea călătorie, Pacific Crest Trial, un drum de peste 1600 de kilometri ca să-și liniștească gândurile și să renască într-un fel, pentru o nouă viață. Este un film tulburător, cum tulburătoare sunt de atât de multe ori întâmplările prin care viața te pune să treci. Mi-a plăcut mult. Și să nu uit să spun, filmul se bazează pe o poveste reală.

  1. The way back

Da, este tot un film inspirat din fapte reale și m-am tot gândit dacă să-l includ  sau nu în această listă. Este povestea evadării dintr-un lagăr din Siberia a 7 bărbați cărora li se alătură ulterior, pe drum, o fată. Drumul de 6400 de kilometri pe care îi fac până în India este îngrozitor de greu și de lung și doar dorința de a-și salva viața îi face să continue. Este un film despre limite și despre depășirea lor, despre camaraderie, umanitate și speranță. Este un drum cât o viață. La urma urmei poate ar fi trebuit pus chiar în fruntea listei.

Ar mai fi fost de adăugat pe listă și alte filme: Central do Brasil, Kikusiro, Into the wild, Cherry blossoms, Nebraska, poate chiar și Philomena, poate chiar și altele (😊)

Care este filmul de acest gen (Călătoria ca drum către propria viață și către propriul suflet) care ți-a plăcut cel mai mult? Ce ai adaugă la această listă?

 

Reclame

O poveste de vară și una de iarnă

Atinsesem cred în ziua aceea, miezul miezului de vară, era atât de cald încât mi se zbârlea pielea pe brațe de dogoarea soarelui iar din păr îmi șiroiau pe frunte și pe sub ochelarii de soare fire de transpirație.

Nici nu mai știu unde eram, o amintire îndepărtată mă îndeamnă să cred că eram pe lângă parcul Izvor în drumul spre metrou și apoi spre casă. Dar până la urmă asta contează prea puțin, conteaza insă o amintire simplă ce a rămas cu mine până în ziua de azi.

În timp ce mă târam pe o alee fierbinte, încercând să vânez un pic de umbră am văzut apropiindu-se din sens opus, mergând ciudat, un pic împleticit, un om al străzii.

M-am gândit că poate băuse sau că poate îl dobora și pe el căldura de mergea așa.

Purta blugi mult mai largi decât i-ar fi trebuit, un tricou jerpelit iar în picioare ghete fără șireturi. Părul grizonant îi atârna încâlcit pe umeri iar barba părea crescută în legea ei.

Când distanța dintre noi a scăzut l-am auzit fredonând o melodie iar ceea ce părea un mers împleticit mi s-a părut mai degrabă acum un soi de dans.  Am zâmbit, pe caldura aceea ingrozitoare, un om incălțat in ghete, dansa.

După ce a trecut de mine, m-am oprit să-l privesc,  îsi continua  liniștit drumul fredonându-și melodia. Pe spatele tricoului său scria cu litere de-o șchioapă: RONALDO.

Acum, în cea de-a doua poveste, nu mai este deloc vară, ba chiar e iarnă, poate o fi fost chiar miezul miezului de iarnă pentru că-mi aduc aminte zăpada ce-mi ajungea până la genunchi, fusta pe care o țineam să nu mi-o zboare viscolul și geaca în care încercam să-mi ascund bărbia și nasul ca să nu-mi înghețe. Era frig, groaznic de frig.

Pe refugiul din stația de tramvai se crease în zăpadă un șanț prin care oamenii mergeau încolonați. Unul în spatele celuilalt, cu capetele în jos protejându-se de viscol fiecare așa cum putea.

În fața mea o bătrânică călca cu grijă cu pași mici. Îi zăream ghetele vechi peste marginea cărora răsucise niște șosete de lână. Ciorapii păreau dintr-un bumbac gros, vedeam doar puțin din ei, corpul ei mic era acoperit de un palton impermeabil, ponosit rău, rău de tot. Era o mână de om bătrânica asta, cred că îmbrăcată și  încălțată nu cântarea mai mult de 40 de kilograme. N-avea mănuși, își strecura mâinile în buzunare câte o clipă iar apoi le scotea încercând să se sprijine de marginea șanțului de zăpadă ca să nu-și piardă echilibrul. Nu se lăsa deloc, mergea și ea în ritmul coloanei de oameni. Mi-era milă și ciudă pe situația care o fi făcut-o să plece în zorii zilei la drum, prin ger. Se vedea că nu-i era ușor. N-a trecut mult pană când a alunecat un pic și poate dacă n-aș fi fost atât de aproape de ea nu aș fi putut să o prind.  A dat din cap a mulțumesc fără să ne oprim. Doar la capătul șanțului de zăpadă s-a întors spre mine și mi-a mulțumit. Era zbârcită toată, avea zăpadă atârnată și pe gene, încerca să zâmbească făcând haz de necaz dar eu rămăsesem cu ochii pe căciula ei, moștenită de la vreun nepot, pe care scria cu litere de-o șchioapă PITBULL.

Permanentul și scorțișoara

Sunt în metrou, pe scaunul din dreapta mea stă un tânăr subțirel, poartă panataloni de doc deschiși la culoare și tricou roșu. În mână are o pungă cu un covrig presărat cu semințe de floarea soarelui.

Covrigul lui, ca toți covrigii, miroase în mod ciudat a soluție de permanent cu care își făceau, pe vremuri, doamnele părul creț. Ori de câte ori mă întâlnesc cu mirosul de covrig, gândul mă duce la soluția de permanent.

În dreapta tânărului stă o ea. Poartă blugi frumos rupți în genunchi, tricou alb, converși albi și ei pe care-i văd bine pentru că deși e aglomerat, ea stă picior peste picior și mișcă ritmic din piciorul de deasupra. În mână are o pungă de hârtie maronie din care ridică un ștrudel si mușcă copios din el . Mirosul de scorțișoară ajunge până la mine. O șuviță de miros de permanent, una de scorțișoară. Combinația nu e una reușită, mă străduiesc să desfac din împletitură șuvițele și să le las să ajungă la mine  una câte una.

El mănâncă tacticos, strecoară două degete în punga de hârtie, rupe câte un tentacul al covrigului, și il bagă discret în gură. Îi văd maxilarul lucrând. Apoi degetele pipăie în pungă un nou tentacul, il rupe ușor și il duce rapid la gură.

Lângă el, ea mănâncă serios, cu mușcaturi mari. Firimiturile de aluat crocant i se așază în poală. Preț de câteva înghițituri, până spre finalul strudelui, pare că nici nu le observă iar atunci când o face le scutură viguros în stânga și în dreapta. Multe sar pe pantalonii lui de doc iar el discret, după ce și-a șters precaut o mână pe alta să nu fi rămas vreo urmă de covrig pe degete, le da ușor jos. Pantalonii au fost salvați.

Fata e în lumea ei. O nouă mușcătură, noi firimituri pe fustă și, în final, punga de hârtie strânsă zgomotos în pumn până aproape nu se mai vede.  Se mai scutură un pic apoi se șterge atentă la gură să nu-i fi rămas ceva acolo. Curată o dunguliță de ruj ce se luase de pe buze pe dosul palmei.

Dă jos și el discret, de pe pantaloni, ultimele firimituri, cu gesturi stângace ca și cum s-ar simți vinovat sau ca și cum ea ar putea să fie deranjată de asta.

Să tot fi trecut vreo  patru stații de metrou de când asistam la spactacolul mâncatului din pungă. O pungă cu miros de permanent, alta cu miros de scorțișoară. Unul mâncând discret, altul voluptuos. Unul cu grijă, altul fără.

“Permanentul” a coborât curând, știam sigur că în punga lui mai rămăseseră niște semințe de floarea soarelui căzute de pe covrig. Știam sigur că nu va trece mult până când își va da capul pe spate și va lăsa să-i curgă în gură toate semințele din pungă. Știam că-mi place și mie să fac asta.

“Scorțișoara” a mai mers cu metroul mult și bine. Când am coborât eu, ea stătea în continuare relaxată, picior peste picior, cu ochii în telefon..

Între “Permanent” și “Scorțișoară” ar fi putut să fie mai mult, mult mai mult… dar în afară de un pic de zahăr pe pantalonii lui, n-a fost, de fapt, nimic.

 

 

Universul este un fel de Pizza Hut

În dimineața asta, pe parcursul a vreo 6-7 stații de metrou, un individ slăbuț, cu cămașă înflorată și bandană îi explica în engleză, unui alt individ, cu plete, barbă până spre jumătatea pieptului și o pălărie țuguiată, ceva despre Israel, Egipt, faraoni, preoți, zei, Dumnezeu etc.

Era aglomerat în metrou, om lângă om, dar el gesticula amplu și vorbea atât de tare încât engleza lui teatrală cu accente și intonații stranii se auzea la cel puțin 10 oameni distanță.

Lumea în jur se uita mirată, cărțile se retrăgeau în genți, nimeni nu s-ar mai fi putut concentra la citit, până și jocurile de pe telefoane păreau să fi luat o pauză în timp ce omul cu bandană părea de neoprit în pledoaria lui.

Interlocutorul lui era însă sceptic, nicio explicație nu era pe gustul lui, nimic nu părea să-l convingă iar asta îl întărâta și mai rău pe povestitor.

La un moment dat l-am văzut ridicând brațele, ca într-un moment de iluminare, și oferind exemplul devastator:

“Look, imagine God is like a pizza”/ “Uite imaginează-ți că Dumnezeu este o pizza”

“A pizza?” / O pizza? a întrebat neîncrezător omul cu pălăria țuguiată

“Oh, yeeees, a pizza and imagine the angels are the toppings”/ “O, da. O pizza și imaginează-ți că îngerii sunt toppingul”

“Wow, I get this with the pizza” / “Wow, înțeleg asta cu pizza” a răspuns dând din cap neîncrezătorul.

“And we all have a small piece of pizza, man. And guess what?” “Si toți avem câte o bucată mică de pizza, omule. Și ghici ce?” și aici povestitorul cu bandana, cu genunchii usor flexati, gura deschisa si zambetul pana la urechi a ramas ca intr-un stop cadru așteptând reacția și raspusul celuilalt:

“What?” / “Ce?” a întrebat acesta curios

Brațele povestitorului s-au deschis din nou, larg, lovind oamenii din jur, pieptul i s-a umflat iar din străfundul sufletului sau a erupt răspunsul exact când trenul ajunsese la capătul liniei:

“Pizza is infinite…”

I-am pierdut în mulțime, nu mai știu cum a continuat discuția dar mai ales nu știu cum o să-mi mai comand eu vreo pizza de acum încolo.

Ajunși la finalul povestirii tot ce ar mai merge spus este, cred, un Doamne Ferește (:-)))

Pe jumătate cântec (la Odeon), o piesă despre care auzisem și calde și reci (mai multe calde totuși)

Nu mă dau neapărat în vânt după spectacolele “One woman / man show” dar atunci când îmi ies în cale, le dau totuși o șansă.

Așa am dat o șansă spectacolului “Vivien Leigh – Ultima conferință de presa” de la TNB cu Lamia Beligan și spectacolului “1000 de motive” cu Florin Piersic Jr. de la Point. Ambele spectacole mi-au plăcut foarte mult. De la “1000 de motive” am păstrat un bilețel pe care l-am primit la intrarea în sala de spectacol. Pe el scrie un număr și un motiv pentru care viața merită trăită: “crema de zahăr ars”. Am fost imediat de acord  că ăsta este un motiv foarte bun.

Mai vânez cel puțin două spectacole de genul “One woman/ man show”: “20 de ani în Siberia” la TNB cu Amalia Ciolan și “era OK și la 60” cu Răzvan Vasilescu.

Dar să revenim la “Pe jumătate cântec”, despre care am să-ți spun că este singurul spectacol de teatru care m-a făcut să plâng. Nu că m-a întristat și că erau să-mi dea lacrimile ci că pur și simplu m-a făcut să plâng. Cu lacrimi. Adevărate.

Cu actrița Anda Saltelechi mi s-a întâmplat ce mi se mai întâmplase înainte cu câțiva actori: Ciprian Nicula, Richard Boznovski, Mihaela Trofimov, George Costin, Andrei Hutuleac.   M-au lăsat mască, m-au făcut praf, m-au cucerit  total și m-au făcut să tot caut să-i revăd în alte spectacole.

În “Pe jumătate cântec”, Anda Saltelechi spune poveste unei fete, de la 5 la 33 de ani și este atât de credibilă în fiecare dintre cele 7 sau 8 tablouri din care este construită piesa încât parcă n-ai fi în sală ci undeva pe un scaun din casa și din viața ei.

Joacă îmbrăcată ca un copil, cu rochiță și pampoane, apoi cu sarafan de școală, când se face mai mare e îmbrăcată ca o adolescentă, într-un alt tablou se dezbracă la pielea goală, apoi ne aduce în fața ochilor “o dansatoare” urmată de o nevastă și apoi de o mamă. Joacă fata asta în toate felurile posibile. Majoritatea poveștilor sunt dulci-amare, spre final mai mult amare.

Flăcăruia pâlpâitoare a speranței nu se stinge insă niciodată de tot. Și asta e așa, un fel de pansament la tot ce se întâmplă.

Cred că mulți dintre cei din sală au rezonat pe parcursul piesei cu un anume moment pe care l-au trăit și ei într-un mod similar,  poate unii au uitat din când în când (sau poate des) să se mai pună și pe ei pe primul loc în viața lor și au tot stat, cum zicea Francesca din piesă, “La coadă la propriul suflet”, poate alții au lăsat, cum tot Francesca zicea, ”sa le putrezească visurile în suflet și să-i imbolnăvească”, poate unii au amânat mereu să facă ce le place și au crezut că mai e timp (și poate n-a mai fost), poate nu s-au opus când au fost duși de viață pe drumuri care nu erau ale lor, poate n-au luptat, poate câte un pic din toate. Cine știe?

La sfârșit, Francesca plângea. Am plâns și eu cu ea.

Când aplauzele de final au început să curgă, Anda Saltelechi  încă nu-și revenise.  Pielea personajului se ținea în continuare strâns de ea. Ochii ei erau în continuare în lacrimi. Și ai mei la fel.

O doamnă din primul rând, cuprinsă de emoția momentului, și-a scos brățara frumoasă, de lemn și i-a întins-o Andei Saltelechi. După o secundă de uimire, aceasta a luat-o și și-a pus-o pe mână. A acoperit-o apoi cu mâna celalaltă, cu tandrețe, cum acoperi ceva drag.

N-am mai văzut asta niciodată. Am văzut oameni cu flori, am văzut oameni cu cutii de bomboane dar pe cineva căruia să-i vină, să-și smulgă brățara de la mână și să i-o dea celui de pe scena, asta n-am mai văzut.

Si un gând final: “Pe jumătate cântec” mi s-a părut a fi sinonim cu “Pe jumătate viată”.

 

Încă 5 piese de teatru (din București) pe care mă bucur că le-am văzut

Continui lista pieselor de teatru bune din Bucuresti, pe care o găsesti aici cu incă 5 piese.

Va mai veni incă o listă in curând (😊)

  1.  UFO-TNB

După ce am văzut  la TNB “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul noptii” și am fost cucerită total, am vânat bilete la UFO și am avut  așteptări până la cer și înapoi.

Știam cam ce magii poate să facă Bobi Pricop și cum creează o întreagă nebunie de-ți taie respirația doar din lumini și din iluzii optice, într-o scenă fără décor. În plus, orice are o legătură cu SF-ul, directă sau  indirectă, mă atrage irezistibil.

Dar piesa nu este despre extratereștrii și farfuriile lor zburătoare așa cum ni le imaginăm  ci despre altfel de extratereștrii, unele senzații și emoții neprețuite cu care parcă tot mai rar ne întâlnim și de care devenim străini astfel încât atunci când dăm de ele si nu le mai putem evita viața devine altfel, sau nu viața devine altfel ci noi devenim altfel.  Ca după o întâlnire de gradul 3.

Minunat spectacol.

  1. Jurnalul lui Robinson Crusoe– Teatrul Odeon

Robinson este un spectacol pe care ori o să-l iubești ori o să strâmbi rău din nas. Eu l-am iubit. Este atât de neobișnuit totul încât pentru mine a fost o mirare de la început la final.

Decorul îți creează o iluzie foarte marină, de apă și pământ (ca doar e vorba musicalul după Insula de Gellu Naum) sau poate de acvariu (intr-un fel lumea privită ca un acvariu), actorii sunt îmbrăcați și arată a rockeri, muzica Adei Milea e tot așa, un fel de rockareala, se dansează, se cântă, toată atmosfera este ceva cu care eu nu m-am mai intâlnit până acum (:-)).

Dintre toate spectacolele care m-au surprins (includ aici pe cele ale lui Bobi Pricop, pe cele cu decoruri extravagante de la TNB gen “Vizita bătrânei doamne” sau “Regele Lear”, câteva de la Bulandra foarte originale “Car(o)usel”, “Omul cel bun din Seciuan”, sau de la Teatrul Mic “Hotelul dintre lumi”  etc, etc), «Robinson »  e totuși pe locul 1. Poate de la combinația cu muzica. Poate de la costume, nu știu. Știu doar că am plecat cu zâmbetul până la urechi fredonând câte un refren amuzant din piesă. Vezi un pic de atmosfera aici.

George lângă mine cam strâmba din nas. E așa cum ți-am spus: ori îți place ori nu-ți place.

 3. O intervenție – Teatrul Act

Am văzut câteva piese minunate la Teatrul Act. Am coborât de dragul lor ca minerul în măruntaiele pământului, pe scărița în spirala ce duce la subsolul blocului spre sala cu vreo 100 de scaune de la Act. M-am gândit că dacă – Doamne fereste – începe vreun cutremur n-am nicio șansă să scap. Voi fi și moartă și îngropată dar asta nu m-a oprit deloc să mă duc acolo. Nu mă va opri nimic nici pe viitor pentru că am de gând să văd cam tot ce se joacă acolo.

Din ce am văzut la Act cel mai mult  mi-a plăcut “O interventie”. Mi-a plăcut mai ales pentru Ana Ularu care joacă foarte bine, este atât de credibilă încât la un moment dat, spre final, eu care stăteam în primul rând am avut imboldul să mă ridic de pe scaun și să mă duc să o opresc din acțiune. Impulsul ăsta nu l-am mai trăit la nicio piesă de teatru.

E poate “de vină” spațiul intim de la Act unde totul se întâmplă atât de aproape de tine. Îmi aduc aminte că am rămas în București într-un weekend ce era destinat muntelui special pentru acest spectacol si mai mult de atât m-am dus singură să-l văd.  Nu mi-a părut rău nicio clipă. Fata asta, Ana Ularu, este o flacără.

  1. La Țigănci – Unteatru

La Unteatru e, într-un fel, ca la Teatrul Act cu deosebirea că nu cobori în subsoluri ci cumva urci în poduri. Dar am mai scris despre spațiul de la Untetaru aici, nu reiau.

La Unteatru l-am descoperit pe pe Richard Bovnoczki și l-am tot admirat și urmărit prin diverse piese de atunci încoace. Foarte bun actor. Foarte, foarte bun. Am văzut piesa “La tiganci” într-o perioadă în care se făcuse cald rău afară și era cald și în sală.  Richard Bovnoczki era îmbrăcat cu cămașă și haină, parcă avea chiar și cravată, curgeau apele pe el, curgeau  și pe mine în sală și cu toate astea atmosfera mi s-a părut absolut magică. Din două uși și din câteva elemente de decor s-a construit o lume, reală și fantastică in același timp așa cum este și piesa lui Eliade.

Ce bijuterii de piese se joacă la Unteatru!  Toată admirația mea pentru Andreea și Andrei Grosu, patronii de la Unteatru (ei sunt, printre altele, și cei care au regizat “Regele moare” la TNB).

Încă n-am văzut acolo ceva care să-mi displacă, toate mi-au plăcut mai mult sau mai puțin. La țigănci mi-a plăcut mult.

  1.  În vizită la Domnul Green – Teatrul evreiesc de stat

La TES n-am ajuns prea des și-mi pare rău pentru că am auzit că se joacă acolo câteva piese de tot dragul. Spațiul este frumos, refăcut, parte din el seamănă a muzeu sau a sală de expoziții. M-a copleșit atmosfera, mi-au plăcut oamenii eleganți (parcă mai eleganți ca în alte părți), m-am răsfățat în  fotoliile ce parcă le bat la confort pe cele de la Metropolis iar piesa m-a făcut să o pun pe lista mea de piese iubite.

Durează doar un pic mai mult de 1 oră spectacolul. Pe domnul Virgil Ogășanu il urmăresc cu drag de o viată intreagă, imi place și Tudor Istodor dar cumva a fost în umbra maestrului Ogășanu. Piesa merită văzută iar combinația cu spațiul refăcut al Teatrului Evreiesc de Stat este în sine o experiență de neratat.

 

Hei, Markus

Nu știu cum se face că din ultimele călătorii am reținut mai mult oameni decât locuri.
Mi-a spus odată un înțelept că asta mi s-ar întâmpla pentru că fiecare luăm din călătorii ceea ce ne trebuie. Dacă ai nevoie de culori și de forme, mi-a zis, poate o să reții în primul rând apusul și munții, castelele și iarba, dacă îți sunt necesare miresme o să-ți aduci aminte mai întâi cum mirosea ploaia, iar dacă nevoia ta e de oameni și de povești asta vei aduce cu tine cel mai mult.
Acum dacă o fi sau n-o fi așa, chiar nu știu.
Uite, aș putea să-ți povestesc despre un oraș foarte pitoresc, cu străduțe înguste care parcă toate urcă, cu muzică răsunând seara de peste tot, cu tramvai, castele, turnuri, forturi și prăjituri delicioase și, cu toate astea, prima amintire care-mi vine în minte de acolo este despre un om al străzii ce stătea cocoțat pe soclul unei statui a unui poet ce a trăit pe la 1500. Poetul părea în mijlocul unui discurs prietenos, cu o expresie a feței veselă și o mână întinsă spre mulțime.
Omul despre care îți spun urca zilnic pe soclul statuii și ținea cu grijă mâna acesteia. Făcea asta zi de zi, ore în șir, într-o căldură toropitoare, protejat doar de un pic de umbră dată chiar de statuie. Din când în când cineva îi întindea și lui o mână iar acela era singurul moment în care lăsa palma statuii și strângea zâmbind mâna omului. Apoi își relua treaba cu seriozitate. Nu știu de ce o făcea, mă gândesc că poate se săturase de singurătate sau poate îi era dor să țină de mână pe cineva. Sau, cine știe, poate i-o fi fost de ajuns cât timp nu-l văzuse nimeni.
Aș mai putea să-ți povestesc de un alt oraș, cu un pod foarte înalt de pe care vedeai până hăt departe, un oraș cu case de vinuri înșirate unele după altele de-a lungul râului, cu piațete pline de muzică și flori, cu un vin dulce și bun și cu o gară placată ca în povești cu faianță alb albastră dar, ori de câte ori îmi vine în minte numele acelui oraș, prima amintire care iese la suprafața este cea a unei femei și a unei biserici.
O biserică frumoasă în care intrasem ca să ne mai răcorim un pic. Înăuntru câțiva turiști japonezi făceau poze și șușoteau între ei arătând una alta spre pereții bisericii. Câțiva se așezaseră pe băncuțe să-și mai odihnească picioarele, alții se plimbau de colo colo. La un moment dat, undeva, într-un lateral al bisericii, am văzut pe un postament de piatră un fel de sicriu de sticlă cu o statuie a lui Cristos în mărime naturală, plin de răni așa cum trebuie să fi fost când l-au dat jos de pe cruce. Trântită pe postament, cu mâinile pe sticla sicriului o femeie plângea atât de amarnic încât și hainele păreau să se zguduie pe ea. Spunea ceva pe limba ei, ceva de neînțeles pentru mine. Din când în când auzeam “O, Dio mio” apoi rostul vorbelor se pierdeau în rafalele de plâns. N-am știut ce să fac, am pășit în vârful picioarelor pe lângă ea și m-am strecurat afară din biserică. După mine a ieșit și grupul vesel cu aparatele de fotografiat la gât. Nu știu dacă o observaseră și ei, poate că nu, într-un fel era atât de bine încadrată în decorul bisericii. N-am putut să o uit, o port cu mine așa cum era, întinsă pe un postament de piatră, plangadu-și tristețea și tot ce pot să sper e că într-o bună zi să am și curajul să o alin.
“N-ai de ce să faci asta” mi-a spus din nou cineva, sunt în viață tristeți necesare făcute să le trăim singuri, nimic nu ajută. L-am ascultat dar nu mi-a venit a-l crede și știu sigur că nici omul cocoțat pe soclul statuii nu l-ar crede.
Ultima poveste este una de iarnă. Ar fi o poveste despre zăpadă și despre cerul atât de albastru încât mă dureau ochii, despre mulțimile de schiori ce plecau în zorii zilei cu schiurile în spinare pentru a se întoarce spre amurg veseli și obosiți, despre petrecerile ce se țineau lanț, seară de seară, despre potecile abrupte pe care urcam de-mi ieșea sufletul de efort până la cabana din vârful dealului unde stăteam, despre piscină în care îmi petreceam zilele mele de neschioare, despre ștrudele și despre multe altele.
Dar de acolo m-am întors și cu o altă amintire stranie ce s-a așezat direct în vârful celorlalte amintiri.
Ninsese toată noaptea și poteca spre oraș era plină de zăpadă. Coboram cu grijă să nu-mi alunece picioarele și mă țineam atât de strâns de balustrada de fier încât simțeam răceala ei dureros, până la os. În dreptul ultimelor scări, înainte de coborârea spre stradă, era un mic cimitir. Cam 30 de cruci de metal, așezate pe trei rânduri, acum acoperite și ele de zăpadă. Doar vârfurile li se mai vedeau. Una singură, cea mai apropiată de scări avea zăpada în jurul ei dată frumos la o parte și o candelă aprinsă lângă ea. “Ce chestie”m-am gândit, cineva s-a trezit în zori, a inotat prin zăpada și a venit să curețe crucea și să aprindă candela. Gândul asta mi-a tot dat târcoale întreaga zi până când, spre amiază, a venit vremea să o iau din nou pe poteca spre cabană. Drumul era acum curat, în micul cimitir zăpada era dată la o parte.
M-am aplecat să văd mai bine crucea lângă care candela încă ardea. Markus, 31 de ani, mort acum 4 ani. Din fotografie zâmbea un tânăr, lângă cruce, într-o folie de plastic, erau câteva desene de copil. Am plecat alergând și am zăbovit doar la capătul scărilor ca să răsuflu, să mai privesc un pic cerul și să-mi trag lacrimile înapoi. Pe telefon am tastat numele de pe cruce, localitatea și anul. Ce ți-e și cu tehnologia asta, din cateav clickuri aveam în fața ochilor întreaga poveste, accidentul, numele soției, profilul ei de facebook, business-ul ei de patiserie din oraș, pozele copiiilor, pozele prietenilor. Mi-am amintit de ei toată seara dar n-am suflat nicio vorba, o astfel de poveste ar fi fost cu adevărat greu de înțeles. Zilele următoare mă simțeam ca și cum aș fi avut un prieten în stațiunea aceea, întrebam în gând: “Hei, Markus, ai idee unde este o poștă să pun și eu vederea asta”, sau “Hei, Markus, care restaurant e mai bun, ăsta sau celălalt?”
În ultima zi am trecut pe la patiserie și am sperat să văd în pieptul uneia dintre doamnele de acolo o plăcuță cu numele pe care-l știam dar niciun nume nu era scris nicăieri. Le-am privit lung și, în final, m-am dus către cea care mi se părea că seamănă cel mai mult cu pozele: “One ștrudel, please”. Mi-a zâmbit cu multă amabilitate, mi-a împachetat ștrudelul cu grijă iar în mintea mea se auzea: “Hei, Markus, ea este?” I-am mulțumit, am luat pachetul, am mai aruncat o privire și am plecat. În dreptul crucii candela ardea, mi-am luat rămas bun (Bye Markus) și mi-am început urcușul pe poteca spre casă. Sus, la capătul drumului, m-am așezat pe o bancă. Priveliștea era cu adevărat minunată, munții plini de zăpadă, brazii, turla unei biserici, cerul senin. Mi-am desfăcut ștrudelul și l-am mâncat. Niciodată nu mă simțisem mai vie și mai fericită ca atunci.