Predictibil și zgândăritor

Mi s-au agățat de minte două filme cu care m-am întâlnit de curând și m-am gândit să le mai scot un pic la lumină aici.
Primul este un film portughez, ales așa, într-o doară, poate de dor de Lisabona sau poate din curiozitate pentru cinematografia portugheză pe care o cunosc puțin.
“Cats don’t have vertigo” (“Os gâtos nao tem vertigen” în original), este povestea întâlnirii dintre o doamnă de 73 de ani rămasă singură și un adolescent ce tocmai a împlinit 18 ani dar pe care nimeni nu-l dorește în viață lui.
Povestea e predictibilă de la primul până la ultimul minut, n-ai mari suprize, e gândită să umple sălile de cinema, să te facă să râzi și să plângi, pe alocuri e greu de crezut și exagerată, te mai lovești și de clișee, dar cu toate astea este un film absolut fermecător pe care l-am iubit din ce în ce mai mult pe măsură ce se derula.
Imagini pitorești din cartierul Alfama al Lisabonei, de pe o terasă înaltă cu vedere ce-ți tăie răsuflarea, muzica răscolitoare a Anei Moura, actori absolut incredibili (Maria do Céu Guerra și Joao Jesus pe care o să-i caut de acum înainte în toate filmele posibile). Totul mi-a părut delicios legat într-o emoție ce te ridică în aer precum un balon și te face să-ți crească inima.
Este un film despre nevoia de a fi iubit și de a dărui iubire, de a te revendica de la ceva și de a nu fi doar o insulă, despre prietenie, despre miezul de valori din noi, despre generații, despre Portugalia de azi și de ieri.
Nu are deloc o temă nemaivăzută și nemaiauzită (prietenia dintre doi oameni foarte diferiți ce nu par a avea ceva în comun o regăsești în nenumărate filme), dar puzzle-ul este atât de frumos aranjat încât îți vine să-l pui în ramă (sau pe rană (:-))
Și uite așa, eu care caut doar filme care să mă surprindă și să se joace cu mintea mea mă declar cucerită iremediabil de filmul acesta simplu, comercial și predictibil în care două “pisici” (una tânără și una “vintage”) nu suferă de vertij-ul vieții. L-am pus în topul preferințelor și mi-am comandat și CD-ul Anei Moura “Desfado” la care o să mă întorc ori de câte ori mi se face dor de Portugalia.

Cu al doilea film povestea este cu totul alta. E așa cum îmi place mie să fie filmul, uimitor și impredictibil. Să te uiți și să te tot uiți la el iar în minte să ți se învălmășească întrebări și stări despre care să n-ai habar unde te vor duce.
Sigur nu și-au propus să umple sălile de cinema cu filmul ăsta, bugetul e redus și-ți trebuie și ceva răbdare să-l vezi și să-l înțelegi. E un film mai de avansați să zicem, de iubitori ai unui fel de cinema care nu te distrează ci care iți pune o oglindă in față si te provoacă să te gândești la viața ta.
“After Life” film japonez din 1984 (în original Wandafuru Raifu), despre el e vorba.
Povestea e simplă, după moarte ai la dispoziție o săptămână să alegi cea mai frumoasă amintire, un singur moment din viață, cu care să rămâi pe veșnicie. Restul va fi șters iar tu vei rămâne să trăiești mereu în acea amintire.
Dar cum arată un astfel de moment și cât de ușor sau greu este să te decizi? Este un moment grandios sau un moment aparent banal? E legat de carieră și de zbaterea zilnică de a fi mai mult și de a avea mai mult sau nici pe departe? (:-))
Povestea nu se întâmplă nici în rai, nici în iad ci într-un fel de instituție simplă, austeră, care arată ca o primărie de sector (:-)), cu funcționari serioși ce au alocați fiecare câte 7-8 clienți pe care-i ajută să găsească momentul pe care-l prețuiesc cel mai mult. Odată găsit acest moment, funcționării îl transpun într-un film pentru ca oamenii să-l aibă în față ochilor. Caută decorul potrivit, locul potrivit, hainele, personajele, crează scriptul potrivit, gândesc efectele speciale ce vor da veridicitate amintirii.
Mi-a plăcut mult „After life”-ul japonez, m-a făcut să mă gândesc la minunăția vieții și la ce mă face cu adevărat fericită.

Atenție, se inchid ușile

Ca în orice dimineață, la metrou era aglomerație. Nici nu dispărea bine un tren de metrou și imediat peronul devenea plin din nou. Înainte să plec de acasă apucasem să citesc câteva pagini dintr-o carte și mă tot gândeam la ele așa că atunci când am zărit pe peron un loc pe un scaun m-am așezat și am scos cartea. Lângă mine un băiat citea și el ceva. Nu l-am văzut prea bine (nici nu aveam cum să mă întorc spre el fără să pară un gest ostentativ) dar am zărit niște pantaloni muștar și o cămașă gălbuie. Un băiat înalt, îmbrăcat bine care mirosea ușor a parfum.

Mi-am deschis cartea și m-am decis să nu plec cu primul metrou, să las să se mai ducă aglomerația și cu ocazia asta să mai citesc câteva pagini. Aveam timp, era încă devreme.

Când a ajuns metroul în stație lumea s-a înghesuit spre uși, băiatul de lângă mine s-a ridicat și el agale și s-a strecurat în vagon. În ultima clipă am zărit lângă mine, pe scaunul pe care stătuse el, un telefon. Am tâsnit spre vagon și din doi pași am reușit să-l prind pe băiat de braț (a tresărit speriat) și să-i intind telefonul. A rămas perplex. Mi-am tras mâna chiar când ușile se închideau iar el a mai apucat să spună “multumesc din suflet” iar apoi, pentru că nu-l mai puteam auzi, și-a dus mâna la inimă iar pe buze îi citeam „Mulțumesc” spus de multe ori. Cred că perspectiva că ar fi putut să-și piardă telefonul îl speriase ca naiba.

De partea cealaltă a ușilor, rămasă pe peron, dădeam din cap încercând să-i răspund la mulțumesc și îi făceam si eu semne cu mâinile că n-am făcut nimic deosebit. Trenul a plecat iar eu m-am întors la scaunul pe care îmi trântisem cartea.

Lângă mine, o bătrânică ce observase partea finală a scenei în care el făcea semne la inimă iar eu dădeam din cap a înțelegere, m-a întrebat ușor conspirativ: “E un băiat bun, nu-i așa?”

I-am zâmbit doamnei: “Nu știu dacă e bun, dar ziua lui sigur va fi mai bună” iar ea m-a aprobat gânditoare: “da, da, da…..”

Ce piese de teatru am mai văzut in ultima vreme (si care mi-au placut mult…)

1. O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții –TNB; Cu Ciprian Nicula

M-a emoționat subiectul și m-a lăsat fără cuvinte punerea în scenă. Cred că n-am văzut niciodată o ingeniozitate mai mare în utilizarea oglinzilor și a luminilor. În plus, băiatul ăsta, Ciprian Nicula, este aur pur. E piesa mea favorită, de departe.

2. O intervenție – Teatrul Act; Cu Ana Ularu și Lucian Iftime

De câte ori intru în clădirea (care mie mi se pare) șubredă unde este Teatrul Act, când cobor la subsol scara în spirala și când intru în sălița minusculă mă gândesc că acolo mi-aș putea afla sfârșitul fără vreun pic de speranță în caz de Doamne-ferește. Cu toate astea piesele de la Act au un farmec aparte. În “O interventie” Ana Ularu (o iubescpe fata asta!) este minunată. M-a făcut să-mi tremure sufletul pentru ea la finalul spectacolului când mi se părea că se pune într-un pericol real. Drăguță piesa, a meritat să cobor treptele în spirala și să-mi risc viața.

3. În vizită la Domnul Green – Teatrul Evreiesc de Stat; Cu Virgil Ogasanu și Tudor Istodor

Poate că sunt influențată de atmosfera de la Teatrul Evreiesc de Stat, de sala frumos refăcută, de fololiile confortabile și de holurile pline cu bucăți de istorie…cand pun piesa în topul preferințelor mele. Dar dincolo de farmecul locului e jocul magistral al domnului Virgil Ogasanu care face în piesa asta un rol ce i se potrivește mănușă. Și Tudor Istodor e bun dar parcă e un pic eclipsat (și cum naiba să nu fie?) de Virgil Ogășanu. Subiectul piesei e mereu de actualitate: întâlnirea dintre credințele și iubirile noastre și ce se întâmplă când una e mai tare ca alta.Toate cele 75 de minute ale piesei au fost o încântare;

4. 1000 de motive – Teatrul Point cu Florin Piersic Jr.

Point e un spațiu de teatru din zona celor fusion (J) ce combină o cafenea la parter cu o sală de spectacole la etaj. Sala e micuță, comparabilă cu cea de la Act dar e draguță și confortabilă. Piesa, un one man show cu Florin Piersic Jr., este foarte frumoasă. O listă nesfarșită si emotionantă de motive pentru care merită să trăiești. Un băiețel incepe lista asta pe la 7 ani si o tot continuă pe parcursul vietii. La inceput o face pentru mama lui, apoi o continuă pentru el. Motivele sunt pe măsura sufletului unui copil și cresc odată cu el. Este o piesă delicată și curată ce-ți merge direct la suflet și te face, când pleci de acolo, să-ți doresti să faci și tu o listă cu motivele pentru care merită să trăiesti.

5. Omul cel bun din Seciuan – Bulandra Grădina Icoanei; Cu Vlad Ivanov, adorabila doamnă Rodica Mandache, Daniela Nane, Ana Ularu etc.

De fiecare dată când vorbesc de piesa asta îmi aduc aminte cum mi s-a tăiat respirația când am intrat în sală și am văzut plafonul de deasupra scenei decorat cu maci. O grădină cu mii de maci atârnată de tavan ca semn al unei lumi în care totul e cu fundul în sus, o lume fără valori în care trei îngeri coborâți pe pământ se străduiesc din răsputeri să mai găsească și ei un om bun. Chiar dacă este vorba de un singur om (care să fie bun) misiunea lor nu e simplă. Oamenii buni sunt greu de găsit.

6. Mă tot duc – Teatrul Foarte Mic. Oana Pellea și Mihai Gruia

Oana Pellea are un loc foarte special in sufletul meu și de la piesa asta încoace îl iubesc și pe domnul Mihai Gruia. N-am ce povești, e o nebunie drăguță cu ei doi.

7. Carusel – Teatrul Bulandra Izvor. Cu Vlad Ivanov, Mirela Gorea, Alexandra Fasolă etc

Piesa începe din foaier unde este improvizat un fel de bâlci în care se cântă, se dansează, se râde, se spun vorbe de duh într-o atmosferă veselă, minunată. Te simți bine din prima clipă iar apoi când intri în sală povestea te duce cu ea. Scena e amenajată să continue și prin sală și asta te face să ai sentimentul că ești parte din bâlciul mai mare care e chiar viața. Dincolo de stratul colorat al piesei dai de un subiect profund, de o poveste între doi oameni ce se chinuie să se așeze într-o viață normală. Vlad Ivanov e un Liliom cu multe trăiri ce te urcă în caruselul lui și te tot învârte până când râzi și până când plângi de nu mai poți.

8. Rața Sălbatică – Teatrul Bulandra Izvor; Cu Victor Rebengiuc, ȘerbanPavlu, Gheorghe Ifrim, Adrian Titieni, Manuela Ciucur etc

Piesă de teatru adevărat, fără modernități și fantezii regizorale inutile. Lungă (spre 3 ore) dar genul de piesă de la care pleci cu întrebări și care te bântuie multă vreme după ce ai văzut-o. Până unde ne amestecăm în viețile altora și mai ales, binele pe care vrem să-l facem cuiva va fi cu adevărat un bine? O piesă frumoasă și profundă.

9. Regele Lear- TNB; Cu Mihai  Constantin, Marius Manole, Monica Davidescu etc

Chiar și numai gândul că Mihai Constantin  joacă rolul (Lear) pe care tatăl lui îl juca acum 46 de ani mi s-a părut irezistibil și m-a făcut să vânez bilete. Ce se întâmplă pe scenă e o nebunie, Marius Manole la un moment dat înoată (!) efectiv în niște bazine cu apă, pe scenă plouă cu găleata, tot Marius Manole aleargă peste scaunele din sală spre uimirea spectatorilor care se trezesc cu el aproape peste ei. Montarea e grandioasă iar mie întreg spectacolul mi-a plăcut mult. Prima parte este minunată, a doua parcă  scade un pic (unii zic că mult) dar trăgând linie e o experiență de trăit. Cred că doar la Vizita Bătrânei Doamne am mai avut sentimental ăsta că ceva mai grandios (:-)) n-am mai văzut. Acolo, pe scenă era construit un întreg oraș pe străzile căruia cineva se plimba chiar cu o motocicletă (:-)).

După Regele Lear nimeni n-ar trebui să-i mai zică lui Mihai Constantin “Ionica”(din Liceenii) pentru că băiatul ăsta a crescut mult. Și este leit taică-său și la figură și-îndrăznesc să zic – și la talent.

10.  Pe lacul auriu – Bulandra Cu Virgil Ogășanu, Valeria Ogășanu, Lucian Ifrim, Ana Ioana Macaria, Alin Potop

Ce piesă, ce piesă, ce piesă! Daca ai văzut „On the golden pond” cu Katherine Hepburn si Henry Fonda știi subiectul. Dacă nu-l știi as spune intr-o frază că este despre dragostea in toate formele ei și despre nevoia de a o dărui. O dragoste impărtăsită, clară, ca un luciu de apă ce nu lasă loc niciunei indoieli. Cei doi Ogășanu sunt incredibili, sunt pe scenă tot spectacolul, mereu in mișcare, neobositi si asta chiar dacă au o vârstă când (cum e o replică din spactacol) „lumânările de pe tort cântăresc mai mult decât tortul” (:-))).

M-am gândit odată  că dacă aș avea ocazia sa aleg un personaj din literatură cu care sa iau cina sau sa petrec cateva zile, acesta ar fi Printul Miskin. Acum știu și unde l-aș duce, pe malul Lacului Auriu.

Sita vietii

Dacă aș avea de citit 100 de cărți fără să le știu autorul și dacă printre ele ar fi amestecată o carte scrisă de doamna Ileana Vulpescu n-aș avea nicio dificultate sa o găsesc. Nici din 1000 de cărți nu mi-ar fi greu, ce zic eu din 100. E ceva unic în modul în care curge fiecare poveste, în șirul cuvintelor și în oful care plutește pe deasupra fiecărei pagini. Am citit ultima carte “Preludiu” pe îndelete și mi s-a părut ca o sită prin care se cerne o viață de om. Cerni și cerni, curge totul, curg zile și ani iar la final rămân în sită câteva iubiri și amintirea unor oameni a căror viață s-a impletit cu a ta. Le înșiri pe o ață, ți le pui la gât și asta e zestrea cu care pleci pe lumea cealaltă și cu care revii dacă mai revii. Nu pot să fac un clasament între cărțile doamnei Ileana Vulpescu, le iubesc pe toate. Știu de ce se numește “Preludiu” această ultima carte și la ce anume esteacest preludiu. Dar aș vrea să nu mă gândesc la asta. Deloc.

Ce filme am mai văzut in 2016 și mi-au plăcut mult

  1. Rosso come il cielo

 (Minunat  exemplu despre cum poate fi încurajat un copil care își pierde aproape total vederea să își dezvolte pasiunea pentru sunete. Și ce face din pasiunea asta e ceva ce n-ai să uiți vreodată)

  1. I origins

 (Te poți indragosti de ochii unei fete? Mai poți oare să găsești alții ca ei?  Oh, ce film!)

  1. A good lie

 (Poate cea mai frumoasă lecție despre recunoștință și despre generozitate într-un mediu în care viața însăși pare imposibilă);

  1. My old lady

(Cum e când moștenești o casă la Paris dar în sistem “viager” adică ai de plătit bani proprietarei până moare? Daca ti-e dor de atmosfera pariziană și ai chef de o poveste drăguță ăsta e filmul!);

  1. Durak (The fool) 

(un film rusesc despre un om care dorește să facă bine cu orice preț celorlalți. E genul de film care te lasă “masca” cum s-ar zice și pe care îți vine să-l povestești mai departe)

  1. Sweet bean 

 (un minunat film japonez despre prejudecăți și despre cum pot ele afecta viețile celor din jur. Te face să-ți pui întrebări și să le pui și celor din jurul tău până îi exasperezi (:-))

  1. Kez

(când pare că nu mai avem nimic și nu mai e nicio speranță, ne mai scoate viața în cale ceva de care să ne agățăm. Așa e și povestea asta a unui puști și a șoimului său.Un film trist dar foarte suav și într-un fel ciudat plin de speranță)

  1. Cherry blossom

(Atâta emoție într-un film german n-aș fi crezut că poate exista. Despre straturile de conformism care se așează în timp pe noi dar care nu pot acoperi ceea ce suntem. O poveste minunată  într-un peisaj de vis: Japonia cireșilor înfloriți. Oh, minunat, minunat);

  1. Mediterraneo

(un film italian despre un grup de soldați uitați pe o insulă grecească după terminarea războiului. Despre viața care continuă,  despre dragoste și visuri);

  1. Little white lies

(avem de data asta de-a face cu un film frantuzesc  despre un grup de prieteni. Dar ce este prietenia de fapt și pe ce se bazează? Cât de sinceri suntem unii cu alții? Un film care n-are cum să nu-ti placa)

  1. Wild Tales

(un film absolut  nebun, cu o serie de povești care mai de care mai ciudată. Nebunia magică a acestui film e poate faptul că poveștile astea, așa șocante cum sunt, pot fi reale. Un film pe care nu-l uiți);

  1. Perfetti sconosciutti

(din nou un film Italian despre un grup de prieteni ce se cunosc de ani și ani de zile și care își lansează o provocare la una dintre întâlnirile lor: toată seara să-și țină mobilele pe masa, să vorbească pe speaker când primesc un apel și să citească tuturor fiecare mesaj. Ce  iese? Oh…ai să vezi. Rămâne la final întrebarea: cât de bine îi cunoaștem pe cei mai buni prieteni?)

  1. Dreams

(un film japonez  marca  Akira Kurosawa. O serie de povești metaforice  minunate. Un film plin de suflet și de poezie. E cu adevărat o bijuterie);

  1. Tracks

(un film despre drumul de 2700 de km prin deșertul autralian făcut de o fată ce a luat cu ea doar 4 cămile și un câine. Un drum de găsire sau de regăsire în fapt povestea lui Robyn Davidson. Iubesc filmele de călătorie pentru că la urma urmei fiecare drum e un drum către tine);

  1. Wolkabout

(un film despre doi copii, frate și soră, abndonati  în deșert și care încearcă să supraviețuiască ajutați de un adolescent aborigen. Într-un fel este un film despre creștere și maturizare,  despre diferențe culturale, despre intalniri care schimbă vieți. Sau…)

  1. To the forest of firefly lights

Un film de animație de o minunată gingășie. Întâlnirea dintre o fetiță și un duh al pădurii și prietenia dintre ei. Foarte de preț este filmul ăsta în sufletul meu. Un film pentru copilul din noi);

  1. Before the rain

(un film despre războiul dintre bosniaci si sarbi și despre modul cum  prieteni și vecini, oameni ce trăiseră o viață împreună devin brusc dușmani de moarte. Un film trist și greu dar care îți lasă un licăr de speranță. Pentru că  scânteia de umanitate nu se stinge niciodată. Merită să-l vezi);

  1. The butterfly dream

Un film turcesc grozav despre doi tineri poeți bolnavi de TBC. Poezia și implicit dragostea și frumosul din lume nu pot fi stinse de boală, de saracie si de disperare. Foarte, foarte frumos.

  1. Patience stone

(asta este poate cel mai dur film pe care l-am văzut în 2016. Un film despre drama femeii musulmane  într-o lume în război. O femeie tânără stă la capul soțului ei aflat în comă, în casa lor devastată de război și-i povestește acestuia viața ei. Cum apare un firicel de dragoste printre molozuri și împușcături? Nu știu, e un miracol)

  1. Theeb

(un copil beduin călăuzește prin deșert un ofițer britanic. Un film despre confluențe de lumi și de culturi dar mai ales un film despre datorie și onoare. Grozav!)

 

 

 

“Și noroi și stele…”

Ca sardelele eram în dimineața aceea în metrou. Reușisem să mă strecor cumva în primul vagon, pe culoarul dintre scaune și mă tot ridicam pe vârfurile picioarelor încercând să-mi găsesc un punct de sprijin. Era o căldură sufocantă. Cineva a cerut la un moment dat să se deschidă un geam “că murim naibi aici”.

Claie peste gramadă am mers până la Unirii  unde,  nu stiu cum, mi s-a creat un spațiu către un scaun liber. Imi găsisem un locșor si chiar dacă aveam geanta în brațe și geaca făcută ghem pe picioare, am reușit să-mi scot cărticica din geantă si să mă duc în lumea mea.

De la Unirii s-au urcat parcă și mai mulți iar aglomerația s-a refăcut.

Pe la jumătatea stației următoare am auzit în difuzoare vocea conductorului de tren: “Un angajat de la pază să se prezinte la cabină” M-am uitat în jur, om lângă om, striviți, încălecați unii peste alții. Nu știam  cum își va face loc spre cabină angajatul de la pază și până la stația următoare nici nu l-am văzut.

Vocea, de data asta ușor ironică, a conductorului s-a auzit din nou cand am ajuns in stație: “trenul staționează 2 minute”. Pe peron am zărit alergând un bătrânel îmbrăcat în hainele lucrătorilor de pază. Trăgea după el un picior care nu părea să-l ajute prea mult. Conductorul a deschis ușa dinspre peron și a strigat la el enervat: “Băi amețitule, du-te la ultimul vagon și vezi că scrie unul pe geam”.

Omul de abia respira, a dat din cap aprobator de câteva ori, s-a întors și a plecat alergând așa cum putea  spre ultimul vagon. Trenul a mai stat un pic în stație apoi ușile s-au închis și am plecat. Povestea asta mă întristase parcă mai rău decât aglomerația și sufocarea din metrou. La cum arătau fețele celor din jurul meu ii întristase și pe alții.

Și chiar atunci, în aglomerația, în sufocarea și în starea ciudată care plutea în vagonul de metrou, s-a auzit o voce de copil cântând: “Twinkle, twinkle, little star, how I wonder what you are! Up above the world so high like a diamond in the sky. Twinkle, twinkle, little star…” Nu-l vedeam dar îl simțeam acolo, un omuleț mic pe un scaun. Cânta clar și tare.

Am zâmbit și, dacă nu mi s-a părut, au mai zâmbit și alții.  În metrou, in mod ciudat,  parcă era mai bine, oamenii își găsiseră un loc mai bun, gentile se aranjaseră mai bine, gecile fuseseră trase pe lângă corp.

Când am coborât la Pipera încă zâmbeam. Urcând scările  mi-au căzut ochii pe un panou dezafectat pe care cineva scrisese cu markerul într-un colt: “Nu te mai preocupa, ești frumoasă acum” și m-am tot gânditpe drumul până la birou că pentru a zâmbi avem nevoie de atât de puțin…

Prietenie pe două roți

Mi-am adus aminte azi, așa, fără vreun motiv anume, de o poveste (sau o fi mai bine să o numesc pildă?) ce-mi place mult. Cred că e scrisă de poetul Adrian Păunescu pentru că pe el parcă l-am auzit povestind-o.

“…Într-o zi, doi buni prieteni stăteau de vorba despre câte în lună și în stele. Așa, nitam nisam, sau poate din contră, duși de valul discuției, unul dintre ei întreabă:

-Spune-mi prietene dacă ai avea 2 case mi-ai da și mie una?

Celălalt l-a privit contrariat și i-a răspuns imediat:

-Desigur, nu ești tu cel mai bun prieten pe care l-am avut eu vreodată? Nu suntem noi ca doi frați? Fără îndoială că aș împărți cu tine totul și dacă aș avea două case ți-aș da cu drag una dintre ele.

Omul a zâmbit fericit și a continuat să-l întrebe:

-Dar spune-mi, dacă ai avea două mașini, mi-ai da și mie una dintre ele?

-Fără niciun dubiu dragul meu prieten, dacă aș avea două mașini, oricât de frumoase și de scumpe ar fi,  cu cea mai mare bucurie ți-aș oferi ție una dintre ele. Ești prietenul meu, aș împărți cu tine totul.

-Mai spune-mi prietene, dar dacă ai avea două biciclete, mi-ai da și mie una?

Prietenul l-a privit încurcat, și-a muscat coltul buzei, s-a mutat de pe un picior pe altul, și-a frecat mâinile iar într-un final a oftat și i-a răspuns:

-Nu, bicicletă nu ți-aș da.

Pai cum așa? Întrebă celalalt. Ai împărți cu mine o casă dacă ai avea două, mi-ai da și o mașină oricât de scumpă sau de frumoasă ar fi  și totuși … dacă ai avea două biciclete nu mi-ai da și mie una dintre ele. Cum să înțeleg acest lucru dragul meu prieten?

Păi vezi tu? – i-a răspunsul omul nostru resemnat, biciclete am deja două…