“Și noroi și stele…”

Ca sardelele eram în dimineața aceea în metrou. Reușisem să mă strecor cumva în primul vagon, pe culoarul dintre scaune și mă tot ridicam pe vârfurile picioarelor încercând să-mi găsesc un punct de sprijin. Era o căldură sufocantă. Cineva a cerut la un moment dat să se deschidă un geam “că murim naibi aici”.

Claie peste gramadă am mers până la Unirii  unde,  nu stiu cum, mi s-a creat un spațiu către un scaun liber. Imi găsisem un locșor si chiar dacă aveam geanta în brațe și geaca făcută ghem pe picioare, am reușit să-mi scot cărticica din geantă si să mă duc în lumea mea.

De la Unirii s-au urcat parcă și mai mulți iar aglomerația s-a refăcut.

Pe la jumătatea stației următoare am auzit în difuzoare vocea conductorului de tren: “Un angajat de la pază să se prezinte la cabină” M-am uitat în jur, om lângă om, striviți, încălecați unii peste alții. Nu știam  cum își va face loc spre cabină angajatul de la pază și până la stația următoare nici nu l-am văzut.

Vocea, de data asta ușor ironică, a conductorului s-a auzit din nou cand am ajuns in stație: “trenul staționează 2 minute”. Pe peron am zărit alergând un bătrânel îmbrăcat în hainele lucrătorilor de pază. Trăgea după el un picior care nu părea să-l ajute prea mult. Conductorul a deschis ușa dinspre peron și a strigat la el enervat: “Băi amețitule, du-te la ultimul vagon și vezi că scrie unul pe geam”.

Omul de abia respira, a dat din cap aprobator de câteva ori, s-a întors și a plecat alergând așa cum putea  spre ultimul vagon. Trenul a mai stat un pic în stație apoi ușile s-au închis și am plecat. Povestea asta mă întristase parcă mai rău decât aglomerația și sufocarea din metrou. La cum arătau fețele celor din jurul meu ii întristase și pe alții.

Și chiar atunci, în aglomerația, în sufocarea și în starea ciudată care plutea în vagonul de metrou, s-a auzit o voce de copil cântând: “Twinkle, twinkle, little star, how I wonder what you are! Up above the world so high like a diamond in the sky. Twinkle, twinkle, little star…” Nu-l vedeam dar îl simțeam acolo, un omuleț mic pe un scaun. Cânta clar și tare.

Am zâmbit și, dacă nu mi s-a părut, au mai zâmbit și alții.  În metrou, in mod ciudat,  parcă era mai bine, oamenii își găsiseră un loc mai bun, gentile se aranjaseră mai bine, gecile fuseseră trase pe lângă corp.

Când am coborât la Pipera încă zâmbeam. Urcând scările  mi-au căzut ochii pe un panou dezafectat pe care cineva scrisese cu markerul într-un colt: “Nu te mai preocupa, ești frumoasă acum” și m-am tot gânditpe drumul până la birou că pentru a zâmbi avem nevoie de atât de puțin…

Prietenie pe două roți

Mi-am adus aminte azi, așa, fără vreun motiv anume, de o poveste (sau o fi mai bine să o numesc pildă?) ce-mi place mult. Cred că e scrisă de poetul Adrian Păunescu pentru că pe el parcă l-am auzit povestind-o.

“…Într-o zi, doi buni prieteni stăteau de vorba despre câte în lună și în stele. Așa, nitam nisam, sau poate din contră, duși de valul discuției, unul dintre ei întreabă:

-Spune-mi prietene dacă ai avea 2 case mi-ai da și mie una?

Celălalt l-a privit contrariat și i-a răspuns imediat:

-Desigur, nu ești tu cel mai bun prieten pe care l-am avut eu vreodată? Nu suntem noi ca doi frați? Fără îndoială că aș împărți cu tine totul și dacă aș avea două case ți-aș da cu drag una dintre ele.

Omul a zâmbit fericit și a continuat să-l întrebe:

-Dar spune-mi, dacă ai avea două mașini, mi-ai da și mie una dintre ele?

-Fără niciun dubiu dragul meu prieten, dacă aș avea două mașini, oricât de frumoase și de scumpe ar fi,  cu cea mai mare bucurie ți-aș oferi ție una dintre ele. Ești prietenul meu, aș împărți cu tine totul.

-Mai spune-mi prietene, dar dacă ai avea două biciclete, mi-ai da și mie una?

Prietenul l-a privit încurcat, și-a muscat coltul buzei, s-a mutat de pe un picior pe altul, și-a frecat mâinile iar într-un final a oftat și i-a răspuns:

-Nu, bicicletă nu ți-aș da.

Pai cum așa? Întrebă celalalt. Ai împărți cu mine o casă dacă ai avea două, mi-ai da și o mașină oricât de scumpă sau de frumoasă ar fi  și totuși … dacă ai avea două biciclete nu mi-ai da și mie una dintre ele. Cum să înțeleg acest lucru dragul meu prieten?

Păi vezi tu? – i-a răspunsul omul nostru resemnat, biciclete am deja două…

Obiecte pierdute

Obiecte pierdute a lui Brooke Davis este o carte pur și simplu  drăgălașă pe care o citești în jumătate de zi fără să-ți pară  rău vreo clipă pentru timpul pe care i l-ai alocat.

Povestea fetiței  “Milli și atât”, uitată de mama ei într-un centru comercial, oricât de stranie ar fi,  ți se pare oarecum firească pentru că recunoști vocea care te duce cu ea printre pagini. O voce de copil ce privește totul cu încredere și cu bunătate. Doar ai fost și tu copil, știi cum e (:-)))

Stratul voit naiv al gândurilor și al întâmplărilor prin care trec personajele este doar o metaforă pentru meditații serioase asupra singurătății, tristeții și alienării dar și asupra speranței și scânteii din noi care nu se stinge niciodată, oricât de bătrâni și nefericiți am fi și care doar așteaptă ca cineva să sufle un pic de speranță asupra ei pentru a reaprinde focul vieții.

Cartea iți reamintește că nimeni nu e o insulă (si mai ale ca niciun om nu e un obiect pe care sa-l lasi sau sa-l uiti undeva), că toți suntem cumva copii, că putem trăi frumos până la finalul finalului și că ne leagă fire nevăzute pe unii de alții. Uneori firele astea se împletesc. Alteori se despletesc.

Paginile curg rapid, una după alta, iar tu între timp ești desfăcut strat cu strat până la miez.

Ai mereu sentimentul că povestea o mai știi de undeva, că te-ai mai întâlnit cu ea în diferite forme. Cu toate astea iți place.

Seamănă un pic cu Micul Prinț și un pic cu Vrăjitorul din Oz. E drăguță, merită citită. Și merită făcută cadou prietenilor de toate vârstele.

Uneori pun semn la cate o bucatica de text care mi-a placut mult. Ia uite:

” Tu ce voiai sa fii cand cresteai mare?

(…..) Voiam sa fiu mai inalta. Voiam sa fiu mai fericita! Voiam sa fiu asistenta medicala. Voiam sa am un serviciu frumos de lichior…”

” …Millie ar vrea sa se ghemuiasca in bratele ei si sa nu mai plece de acolo niciodata, dar nu poate face asta, pentru ca doamna aceea nu e mama ei si nu poti face asa ceva cu mamele altora. Desi ar trebui sa ai voie sa imbratisezi toate mamele care nu sunt ale tale, pentru ca exista oameni care nu au mama, iar ei ce ar trebui sa faca cu toate imbratisarile pe care le au de dat?” 

 

 

Prin ferestre deschise…

Îmi aduc aminte de o vreme când auzeam din când în când, prin geamul deschis al camerei mele, câte o voce strigând “pământ  de flori, păăăămâââânt deeee floooori”. Mă repezeam la geam și vedeam o căruță plină de pământ și un moșuleț cu capul dat pe spate privind cu speranță către geamurile apartamentelor,  “păăăămâââânt deeee floooori”.

Mai târziu, la diferență de niște ani, am mai auzit voci strigând “haine vechi cumpăăăăr” sau “fier vechi, fier vechi, fier vechi”.

De o vreme n-am mai auzit nimic, nimeni nu mai vine să vândă câte ceva prin fața blocului. Lumea e cu totul alta acum. Aseară însă când ne întorceam acasă de la birou și ne strecuram pe aleea blocului printre mămici cu cărucioare, puști care băteau mingea, căței scoși la plimbare, grupulețe de pensionari,  adolescenți strânși la câte o țigară am văzut că locul nostru de parcare era blocat de o căruță cu pepeni. Nu striga nimeni nimic, stăteau acolo, cu capul în jos, cal și vizitiu, unul mai plictist ca celălalt și așteptau.

I-am făcut semn omului să mute un pic mai în față căruța să intrăm și noi la locul nostru dar semnele treceau parcă prin el. Într-un târziu a înțeles și a tras de hățuri. Calul a făcut câțiva pași și căruța cu pepeni ne-a eliberat drumul.

Ne-am oprit și am luat un pepene galben pe care am dat 3 lei. Mirosea minunat, așa cum numai pepenii galbeni, zemoși și parfumați știu să o facă. Nu mai știu cât a mai stat acolo căruța aceea pierdută în lumea nouă a aleii de bloc. Știu însă că mi-am tăiat o felie bună de pepene și că pe Facebook am dat de povstile unor cai de rasă, îngrijiți și răsftatati de proprietarii unei pensiuni, cai pe care oamenii vin să-i întâlnească, să învețe să-i călărească și să se îndrăgostească iremediabil de ei. Poveștile unor cai iubiți.

In viata si caii ca și oamenii au fiecare norocul lui. Nu-i așa?

Ceva fin…

Mi se întâmplă uneori, înainte să plec în câte o călătorie, să mă încerce tot felul de griji. Dacă pocnește caloriferul și inund tot blocul, dacă vin hoții, dacă se usucă florile pe balcon chiar puse în vase cu apă dar mai ales dacă-mi pornește alarma la mașină și înnebunesc tot cartierul.
Această grijă din urmă mi se părea cea mai apăsătoare. Am tot dat târcoale situației, telecomanda era stricată și nu mergea dezactivată alarma iar scoaterea firelor de pe la baterie nu m-a atras foarte mult.
Așa că am găsit soluția să-i las vecinei de dedesubt (pe care aș fi indundat-o maxim dacă se spărgea caloriferul (:-)) cheile de la mașină să oprească ea eventual fiara dezlăntuită.
Biata bătrânică l-a delegat pe soțul ei să i se explie butoanele telecomenzii și cum se oprește alarma dacă Doamne ferește ar fi pornit.
Cu grija de bază rezolvată și cu apa închisă de la toate robinetele posibile, am plecat și eu liniștită în vacantă. Pentru că eram într-o tară a ciocolatei m-am gândit să-i iau vecinei ceva bun și să-i fac o surpriză la întoarcere. Am ales un pachet cu două ciocolate, mari, frumoase, cu o grosime generoasă și cu un ambalaj minunat. M-am gândit că ceva mai bun nici n-are cum să existe pe planetă și dacă tot sunt două în pachet una am să o păstrez pentru mine.
Când am ajuns acasă totul era în ordine, apa nu cursese, alarma nu pornise. Vecinii ne-au înapoiat cheile iar in punctul acesta al povestirii o sa fac o mică paranteză să recunosc că mi-a trecut de câteva ori prin minte și gândul că i-ar putea apuca vreun spirit de aventură care să-i facă să ia mașina, să plece cu ea la plimbare și eventual la întoarcere să găsesc în locul ei o ruină. Ei bine, nu le trecuse asta prin cap (:-)). Vecina a zâmbit fericită și fâstâcita la vederea ciocolatei, ne-a spus că nu trebuia, ne-a mulțumit de câteva ori și ne-am despărțit cu asigurarea că dacă mai avem nevoie și altă dată ne ajută cu plăcere.
A trecut timpul și nu m-am mai gândit la asta până când, căutand prin dulapuri, am dat de sora geamănă a ciocolatei și am zis că a venit timpul unui răsfăț.
Am desfăcut-o cu drag și m-a surprins un pic culoarea care nu părea exact ce mă așteptam dar am zis că în businessul asta contează gustul nu culoarea. Insă gustul, vai gustul era o dezamăgire totală, îmi pica zâmbetul la fiecare secundă iar speranțele se năruiau cu totul una cate una. Ce naiba ciocolată e asta?
Am răsucit-o pe toate părtile, am trecut de numele ei minunat, de brandul cunoscut și apoi mi-a înghețat sângele în vene: ciocolată amăruie de menaj.
Deci pentru gestul drăguț al vecinei mele am ales cea mai frumoasă ciocolată din magazin și ea era o ciocolată de menaj?
Și uite că inundații, hoți, alarme și alte chestii nu s-au întâmplat. Dar “dezastrul” văd că are multe fețe (:-))

O călatorie spre centrul sufletului

 

Trei revelaţii la capătul unui drum in Cappadocia

Episodul 1.  Alb- negru

Mă cheamă din când în când la el câte un drum. Mă trage din viaţa mea tihnită şi-mi aruncă în cale tot felul de indicii: o frântură de conversaţie, un titlu în ziar, un poster lipit pe un perete, o poveste pe un site. Şi uite aşa, dusă de val, mă trezesc la un moment dat în faţa porţilor drumului.

Aşa a fost  şi cu Cappadocia.  M-am simţit momită cu baloane ridicate la cer la răsăritul soarelui, cu oraşe săpate pe sub pământ, cu uliţe de ţară pe care trec maşini ce aduc cu vechile Dacii şi care ridică în urma lor nori de praf, cu peisaje ireale, amestecuri de civilizaţii şi munţi de baclava.

Inainte de a incepe povestea am să-ti spun că eu cred că sufletul nostru, si noi in general, suntem ca un fel de puzzle. Ne construim singuri, piesă cu piesă, din toate poveştile pe care viaţa ni le scoate în cale.

Iar Cappadocia, draga de ea, dincolo de tot farmecul ei neţărmurit, mi-a oferit in dar 3 povesti ce vor rămâne cu mine mereu.  Trei povesti simple care m-au făcut să fiu altfel după acest drum decât eram atunci când am plecat. Pentru că, nu-i aşa? Fiecare drum ne transformă un pic.

Prima poveste şi deci prima piesă din puzzle am cules-o într-un aeroport mic, Kaisery parcă se numea. Ne întorceam din Cappadocia la Istanbul. Era cald şi foarte aglomerat, o lume pestriţă zumzăia în sus şi-n jos: check-in, bagaje, paşapoarte.

În sala de aşteptare care era doar la un cordon distanţă, am remarcat o prezenţă ciudată. O mireasă musulmană. Era toată înfăşurată într-o dantelă înfoiată ce-i acoperea şi părul şi mare parte din obraji. Cred că venise după nuntă direct la aeroport de unde urma să plece cu soţul ei şi noua familie în alt oraş. În jurul ei câteva femei îmbrăcate în negru din cap până-n picioare vorbeau între ele, iar soţul se ocupa de bagaje.

Îmi aduc aminte că mireasa mi s-a părut a fi foarte înaltă şi că părea piedută  în rochia ei de dantelă albă în marea de văluri negre. Stăteam pe un scaun în sala de aşteptare şi o priveam. Părea singură şi se tot uita la familia ei lăsată dincolo de cordonul de trecere.

Acolo, fără să-i pese de aglomeraţia din jur, de ochii care o priveau curioşi, o puştoaică de 12-13 ani plângea în hohote. Cred că era sora miresei. Plângea din toţi rărunchii şi striga ceva ce părea sfâşietor. Nu incerca nimeni să o opreasca sau să o consoleze. Fiecare îşi vedea de treaba lui, femeile din noua familie a miresei continuau să povestească ceva între ele, soţul tot aranja bagajele, călătorii stăteau la cozi, poliţiştii verificau actele în timp ce puştoaica de dincolo de cordon continua să plângă în hohote, să strige cu mâinile întinse şi să o implore pe sora ei să nu plece. Iar mireasa noastră, înaltă şi albă, nu schiţa niciun gest, impietrită  în noua ei lume şi-n noua ei viaţă.

Acolo, pe scaunul din aeroport pe care am stat privind povestea, am simţit cum viaţa îmi pune în mână o nouă piesă din puzzle. O piesă despre emoţii.

Puştoaica aceea pe care am văzut-o plângându-şi în hohote durerea fără să-i pese de toată lumea din jur m-a făcut să mă gândesc la nenumăratele baraje pe care le-am ridicat de multe ori în calea lacrimilor, la unghiile înfipte în palmă ca să nu dau drumul nervilor, la bucuriile strunite parcă prea mult.

Şi uite-aşa, mi-am promis atunci că o să plâng de o să rup ori de câte ori o să-mi vină să fac asta şi că dacă o să-mi vină să mă tăvălesc pe jos de bucurie chiar aşa am să şi fac.

Mărunt şi special

Trecusem pe la piaţă să-mi iau nişte flori şi dacă tot am şi un Mega în drum am intrat să-mi iau o punguţă cu fistic. Cu florile într-o mână şi cu fisticul în alta am ochit o casă mai liberă unde un bătrânel elegant, cu pardesiu şi pălărie, îşi aranja cumpărăturile pe bandă.
M-a zărit, a văzut că am doar o punguţă de fistic şi m-a invitat să trec în faţa lui. Am încercat să refuz, i-am spus că nu mă grăbesc, dar el s-a aplecat spre mine şi mi-a spus zâmbind: “un om la vârsta mea nu se refuză”. Avea dreptate, i-am mulţumit si mi-am plătit fisticul.
Am ales jumătate dintre narcisele mele şi i le-am întins lui “nici o femeie la vârsta mea nu se refuză” i-am zis.
Mi-a zâmbit emoţionat, a scos pălăria şi mi-a spus “Sărut Mâna”.
Frumuseţea lucrurilor mărunte este atât de specială!