Top 10 piese de teatru din Bucuresti (care mi-au plăcut cel mai mult în 2017)

1. Crimă și pedeapsă (Teatrul Bulandra)
O bijuterie de piesă, pentru mine e cea mai bună piesă de teatru a anului 2017 și poate a ultimilor ani. Am vânat bilete luni de zile, sunt foarte, foarte greu de găsit pentru că se joacă rar, într-o sală foarte mică în care încap 100 de oameni sau poate chiar mai puțin. Actorii sunt toți la un nivel foarte înalt, n-aș putea spune că este unul mai bun ca altul. Marian Râlea, Marius Manole, Richard Bovnoczki, Vlad Logigan, toți sunt incredibili. Povestea este foarte bine spusă iar emoția pe care ți-o lasă în suflet este neprețuită.
M-aș duce să revăd piesa asta iar și iar. De sute de ori dacă s-ar putea.

2. Regele moare (Teatrul Național)
În mijlocul scenei Teatrului Național este delimitată o insulă, ca o sufragerie, în care se întâmplă aproape toată povestea, o poveste despre moarte, singura certitudine în viața noastră. Și cum toți murim înseamnă că și regale moare chiar dacă pare că îi e foarte greu să creadă așa ceva. Trece prin toate etapele durerii de la negare și furie până la acceptare.
Și uite așa, tu, rege sau regină a vieții tale, stai confortabil în scaun și te lași izbit din toate părțile de ideea morții. Ințelegând asta – că inevitabil o să mori – parcă știi (măcar atunci când ieși din sală) ce ai de făcut în viață ca să trăiești din plin, așa cum îți dorești, fără amânări și fără compromisuri.
Pentru cei care veți alege să mergeți să vedeți această piesă am o rugăminte: nu aplaudați decât la finalul finalului. Scena ultimă este de o emoție desăvârșită și are nevoie de liniște, o liniște totală.
Mariana Mihut și Victor Rebengiuc sunt geniali, îi iubesc mult. Pentru mine sunt neasemuiți.

3. Umbre (Teatrul Național)
Încă o piesă care-i are în rolurile principale pe Victor Rebengiuc și pe Mariana Mihut. O piesă zguduitoare ce te coboară în abisurile tristeții (până la lacrimi) pentru ca în final să-ți dea o rază de speranță. O piesă despre iubire în toate formele ei. Iubire cu “I” mare, foarte mare. Pe mine piesa nu m-a “dres” până la final. Am plecat cu sufletul făcut praf și chiar și acum când scriu parcă mi-ar veni să plâng un pic.
Te rog nu căuta multe informații despre piesa asta, farmecul este să te lași dus de poveste și să-i dai voie să se joace cu tine și să te surprindă așa cum dorește. Va merita fiecare minut pe care-l stai în sală.

4. Pe lacul auriu (Teatrul Bulandra)
Super piesă cu un alt cuplu de mari actori: Virgil și Valeria Ogasanu. O poveste despre trecerea timpului, despre o dragoste norocoasă ce durează o viață și despre câteva adevăruri pe care le știai deja că “sangele apă nu se face” și că prăpastia dintre generații nu e chiar reală (dacă ai văzut cândva filmul “On golden pond” cu Katherine Hepburn, Jane Fonda și Henry Fonda știi despre ce e vorba). Iubirea, ca întotdeauna, vindecă rănile pe care le provoacă poate fără să vrea. Și câtă nevoie avem nu doar de o iubire subâinteleasă și trăită în adâncurile sufletului ci de una scoasă la suprafața și exprimată. Frumos spectacol. Aș pune eticheta “Teatru adevarat” în dreptul lui și l-aș recomanda fără dubiu oricând, oricui.

5. Scaunele (Teatrul Bulandra)
Încă o piesă de Eugen Ionesco, montată de această dată la Bulandra. N-am ce să spun mai mult despre ea decât a spus Felix Alexa, regizorul spectacolului:
„Scaunele”-poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă să ne răscolească existența, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens și de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităti și a unui scop care să ne justifice viața. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face incă o ciorbă pe cinste, spune bătranul din piesă. Cinism salvator.” Felix Alexa
Oana Pelea și Răzvan Vasilescu sunt minunați, nici nu cred că ar fi putut exista actori mai potriviți pentru aceste roluri. Am plecat de la piesă promițându-mi că o să încerc să hrănesc cu tot felul de “bunantati” animalul ăsta ciudat care este “golul și scopul” astfel încât să pot spune și eu, la finalul vieții, că am făcut o ciorbă pe cinste (:-))

6. Regele Lear (Teatrul Național)
O montare spectaculoasă, cum numai în “Vizita bătrânei doamne” am mai văzut dar parcă Regele Lear a fost și mai și (:-)). Plouă pe scenă la propriu, Marius Manole circulă prin sală, pe spătarele scaunelor printre oameni și-și spune repricile de acolo, într-o altă scenă înoată (!) într-un bazin amenajat pe scenă. Absolut spectaculos, absolut grandios. Am pus piesa atât de sus în topul meu pentru nebunia de decoruri și pentru jocul actorilor, pentru un Mihai Constantin foarte bun și pentru un Marius Manole care merită toate laudele. Dacă nu știi povestea lui Shakespeare îți va fi greu să înțelegi ce să întâmplă și să reziști spre 4 ore cât durează piesa. Am auzit păreri variind foarte mult pe scala agonie-extaz. Eu rămân de partea extazului și zic că așa ceva chiar n-am mai văzut (:-)) ;

7. Molly Sweeney (Unteatru)
Oh, ce piesă este Molly Sweeney. Jocul Mihaelei Trofimov a fost parcă de pe altă planetă. O bună parte din spectacol parcă uitam să și respir. Povestea este cât se poate de firească, o nevezatoare căreia toți cei din jur se ambiționează să-i redea vederea. Soțul, doctorul, prietenii fac din aducerea luminii și a culorilor în viața lui Molly Sweeney scopul vieții lor. Dar viața ei? Ce va fi cu viața ei? Aceasta este întrebarea. Piesa se desfășoară pe fâșii, fiecare personaj spune povestea din punctul lui de vedere fără a interacționa cu ceilalți. De-a dreptul minunat spectacolul.

8. Vivien Leigh-Ultima conferința de presa– Teatrul Național
Un one woman show cu Lamia Beligan. Am ales piesa pentru că am iubit-o mult pe Vivien Leigh și cred că dacă ar fi să plec pe luna aș lua cu mine și filmul “Pe aripile vantului” ca să pot să trăiesc mereu cu speranța că “Tomorrow is another day”si că, orice ar fi, o pot lua mereu de la capăt.
Lamia Beligan joacă incredibil, tot respectul pentru ea. Povestea lui Vivien Leigh e și strălucitoare și întunecată și veselă și tristă, așa cum a fost viața ei;

9. Livada de vișini – Teatrul Național
Din nou o montare inedită a Teatrului Național. La început nici nu realizam în ce spațiu mă aflu, sala mare era acoperită integral de draperii uriașe iar pentru spectatori fuseseră așezate, direct pe scenă, scaune de plastic.
E incredibilă scena din sala mare a Naționalului, pare că permite orice montare, oricât de nebunească ar fi. Spațiul astfel creat e o livadă, cu pomi și cu ramuri de vișin înflorit atârnând peste tot din tavan. Piesa are scene de nuditate masculină și feminină al căror rol nu l-am înțeles pe deplin dar dincolo de asta modul în care este spusă povestea merită toată admirația.
Mi-a plăcut ce a zis regizorul David Doiashvili (el este regizor și la Regele Lear) despre piesă: „Acest spectacol nu are voie să fie o melodramă. Trebuie doar să ne deschidă ochii asupra unor adevăruri: sunt momente în care crezi că ești tanăr, că ai puterea să muți din loc munții, dar îți dai seama că ai imbătranit, că nimeni nu mai are nevoie de tine. Atunci înțelegi că ai avut viața în mâini, dar că, fără să simți, ai rămas de partea cealaltă a timpului, în afara vremurilor pe care le trăiesti și că nu mai ești de folos nimănui. Să râdem, așadar!” (am găsit pe Yorik.ro declarația lui).

10. Hughie-Unteatru
2017 a fost anul în care l-am descoperit pe Richard Bovnoczki. Îl mai văzusem în câteva piese dar nu știu de ce nu-mi atrăsese atenția într-un mod atât de evident ca acum. Poate spațiul de la Unteatru e “de vina” pentru că ai șansa de a fi la doar câțiva pași de actori, poate faptul că aici l-am văzut doar în roluri principale …nu știu. Știu doar că omul este extraordinar.
Povestea scrisă de Eugene O’Neille și regizată de Alexa Visarion poate e doar pentru avansatii în ale teatrului, nu știu, am auzit că unii s-ar fi plictisit. Eu nici n-am știut când a trecut timpul, povestea m-a copleșit total. Nici nu mai știam unde mă aflu la final.

Cam astea sunt top 10 piese de teatru pe care le-am văzut și le-am iubit în 2017 (le mai iubesc desigur și acum (:-)) Voi reveni cu încă 10 piese care mi-au plăcut, ca să ai de unde alege.

Anunțuri

Primul film al anului 2018: „The station agent”

”The station agent” e primul film pe care l-am văzut în 2018. Mi-a venit așa, într-o doară, să caut filme pe tema “trips for self discovery” și mi-au căzut ochii pe el, într-o listă cu multe alte filme . Nu-mi spunea nimic (deși e un film din 2003), nu auzisem nimic de el și poate tocmai de aceea am zis să-i dau o șansă 😊
Povestea este despre câțiva oameni care au fiecare o durere a lui. Un bărbat ce suferă de nanism si care, atunci când singurul lui prieten moare, preferă să se retragă în solitudine ca să evite privirile curioase, comentariile, și glumele proaste pe seama lui pe care le-a tot experimentat o viață întreagă, o pictoriță cu sufletul făcut praf după o pierdere personală enormă, un vânzător de cafea și hot dog pe umerii căruia stă responsabilitatea unui tată bolnav, o bibliotecară implicată într-o poveste de iubire fără viitor, o fetiță negresă obeză ce își caută prieteni. La prima vedere ar părea o dramă dar filmul nu-și propune absolut deloc să-ți stoarcă lacrimi. E de fapt o curgere foarte firească a vieților lor, cu coborâri în absiuri și cu ieșiri la suprafață. L-aș descrie ca pe un film linisitit în care de fapt nici nu se întâmplă mare lucru, nimic nu e ostentativ, nimic nu e în plus. M-a dus cu gândul la povestea Vrăjitorului din Oz în care personajele se tot adună și merg împreună căutându-și leacul. Aici leacul este prietenia.
Bărbatul ce suferă de nanism este personajul principal al filmului, în jurul lui s-au tot adunat ceilalți cu poveștile lor.
E o bijuterie de film, am zâmbit de la început până la sfârșit dar nu cu un zâmbet de amuzament ci cu unul de încântare ca atunci când simți că ți se deschide sufletul și că asiști la ceva cu adevărat frumos.

De ce îmi place Unteatru

De câțiva ani mă uit la filme pe bandă rulantă, 3-4 pe săptămână, uneori mai mult. Îmi iau laptopul în brațe, îmi găsesc un colț de canapea și mă las dusă de poveste. Nici nu mai știu dacă amorțesc sau nu, dacă mi se încinge laptopul pe picioare, dacă mi-e sete sau foame. Nu mai știu nimic.

Cu teatrul însă e o altă poveste, cumva chiar la polul opus.  Îmi plac sălile de teatru somptuoase, cu fotolii moi, confortabile, cu spații largi între rânduri ca să-ți poți întinde picioarele, îmi plac teatrele din clădiri frumoase ca bijuteriile cu foaiere largi și scene generoase pe care să poată fi pus orice decor, oricât de extravagant ar fi el.

Acum ceva vreme, a apărut în viața mea “Unteatru”. Cred că m-a momit cu “La tiganci” într-o vreme în care mi se făcuse dor de ceva povești cu mister.

L-am găsit într-o clădire care arată ca după bombardament, cu scări de dispensar de provincie iar la capătul lor cu ceva ce aduce a spațiu de concerte și a cafenea.

Undeva în stânga acestui spațiu e intrarea în sala de spectacol. Biletele sunt fără loc, stă fiecare unde vrea sau unde apucă. Cam cu 10 minute înainte de ora de începere a spectacolului se termină ceaiurile, berile sau cafelele și lumea se strange în fața ușii. La fix se intră, uneori se întârzie un pic.  În semiobscuritatea dinăuntru distingi câteva rânduri din scânduri, pe fiecare rând pot sta 10-12 oameni. Totul e mic, sala mică, scândura îngustă, scena cât o sufragerie un pic mai mare, decorul minimalist.  Vara curg apele pe tine, spre iarnă e frigut.  E tot ce aș fi jurat oricând că nu mi-ar plăcea și că nu m-aș duce.

Și uite că mă tot duc, spectacol după spectacol. După “La tiganci” a urmat “Hughie”, după Hughie a urmat “Molly Sweeney” și or să mai tot urmeze alte și alte spectacole.

În clădirea bombardată din care nimeni n-ar scăpa viu la vreun cutremur, în sălița în care ba e cald ba e frig și câteodată nici aer nu prea e, pe scândurile pe care nu stai deloc confortabil, se întâmplă un fel de magie.

Poate pentru că sala este atât de mică (și cel mai adesea nici nu este foarte plină) se crează în spațiul acela intim o conexiune specială între actori și spectatori. Niciodată, nicăieri, nu m-am simțit atât de prinsă în spectacol ca acolo.

In general stau chiar în rândul 1 și actorii sunt atât de aproape de mine încât i-aș putea atinge. M-am gândit mereu că dacă aș întinde mâna aș da de un spațiu cu consistență, ca o oglindă moale, cum sunt porțile de trecere între lumi din filmele SF.

Nu știu cum se descurcă oamenii ăștia de la Unteatru să pună în scenă spectacole pe care să ceară doar 20 și ceva de lei, să adune actori foarte buni (aici l-am descoperit în toată splendoarea sa pe Richard Bovnoczki în “La Tiganci” și în “Hughie”si aici m-a lăsat fără cuvinte Mihaela Trofimov în Molly Sweeney. Tot aici l-am reîntâlnit pe Constantin Cojocaru și mi-a plăcut enorm). Piesele lor sunt însă mai “de avansati” cum s-ar zice,  pentru oameni trecuți un pic prin teatru, dispuși să-și bage pielea la greu, să se lase atinși de subiecte profunde și bântuiți de întrebări.

De la Molly Sweeney de exemplu, nu știu cum am scăpat vie, jocul Mihaelei Trofimov a fost de pe altă planetă, o bună parte din piesă cred că nici n-am respirat.  Povestea e cât se poate de firească, o nevăzătoare căreia cei din jur se ambiționează să-i redea vederea. Soțul, doctorul și prietenii fac din aducerea luminii și a culorilor în viața lui Molly Sweeney scopul vieții lor. Dar viața ei? Ce va fi cu viața ei?  Aceasta este întrebarea.

Nu știu din ce trăiește și cum trăiește Unteatru dar sper să mai trăiască mult și bine pentru că am de gând să tot văd piesea colo.

 

PS: La Unteatru îmi mai place și dialogul ăsta:

“-Ce piesă vezi în seara asta? / La țigănci/ Ce mișto, unde?/La Unteatru/La ce teatru?/Păi la Unteatru/Păi și cum se cheamă teatrul?/Unteatru (:-))”

PPS: Ar trebui să spun și cum m-am îndrăgostit de Teatrul Act din care nu numai că n-ai nicio șansa să scapi la cutremur dar acolo ai fi și gata îngropat pentru că totul se întâmplă într-un subsol de pe Calea Victoriei  în care te strecori pe o scăriță în spirală. Tot așa, spațiu mic, rânduri de scândură. Acolo știu insă sigur că dragostea a început de la Marcel Iureș și de la Ana Ularu. Mai ales de la Ana Ularu. Pentru ei m-am dus pentru prima dată la Teatrul Act.

 

 

 

Fiecare cu elicea lui

Ladies and Gentleman, e cam timpul să vă povestesc despre o nebunie de spectacol numit “Călătoria” care m-a lăsat într-un amalgam de sentimente din care nici eu nu mai stiu cum să mă extrag.
E posibil să-ți sune cunoscut numele spectacolului pentru că elementul său de senzațional are potențial să devină viral (:-)). Ei bine, este o piesă jucată în mare parte într-un autobuz etajat, model englezesc, care se plimbă preț de cam o oră între Piața Romană și Arcul De Triumf.
Eu am înțeles (și simțit) spectacolul ăsta ca pe o metaforă despre timp, despre trecerea lui și despre viață care e un fel clepsidră din care se scurge timpul.
Povestea se învârte în jurul unui ceasornicar și a nedumeririi lui când într-o bună zi se trezește cu o elice căzută în curtea sa. De ce un ceasornicar? Pentru că într-un fel toți suntem ceasornicarii propriilor vieți, jucându-ne cu timpul ce ne-a fost dat. Dar de ce o elice? M-am gândit că ar fi un simbol al energiei, al voinței de a pune lucrurile în mișcare. Cred că fiecare dintre noi primim la naștere câte o elice pe care o tot învârtim, așa cum ne pricepem, mai încet sau mai repede, mai cu spor sau mai fără și care ne plimbă prin viață, printre oameni, experiențe, învățături și trăiri de tot felul.
“Fiecare cu elicea lui” e o replică din piesă care mi-a rămas în minte.
Piesa e un ultim drum de suflet pe care ceasornicarul nostru, bătrân de-acum, îl face spre “casă”. Un drum presărat cu amintiri de locuri și de oameni ce i-au marcat viața. Mecanismul interior al ceasornicarului e stricat (ce ironie, nu? Tocmai al lui, cel învățat să repare mereu mecanisme) dar chiar și așa, bucuria lui la întâlnirea cu amintirile și agățarea lui de viață prin mici plăceri, cum ar fi dansul de exemplu, e emoționantă.
Piesa e a Teatrului Nottara dar începe în sală la Institutul maghiar, continuă în autobuz iar la final vom fi din nou la institutul maghiar (cred că nu se joacă la Nottara pentru că n-ar fi avut loc sa parcheze autobuzul in fata teatrului) . Montarea e spectaculoasă, se întâmplă lucruri în stradă, în Piața Victoriei, pe Kiseleff, prin zona Aviatorilor iar reacțiile oamenilor ce trec întâmplător prin acele locuri și figurile lor mirate, neintelegând ce se intamplă, sunt delicioase. E interesant deopotrivă pentru părtașii voit la eveniment (noi, cei din autobuz) și pentru părtașii involunar, de pe stradă. În autobuz se cântă, se dansează, vine poșta cu scrisori, actorii joacă când la parterul autobuzului când la etaj printre cei 37 de spectatori pe care îi și implică în spectacol.
Autorul piesei este domnul Constantin Abălută, poet și scriitor important, iar în piesă m-am bucurat mult să-l revăd pe domnul Ion Haiduc. Mi-a plăcut mult și Ioana Calota, o actriță minunat de expresivă (despre care habar n-aveam că este fiica cântăreței de muzică populară Floarea Calota).
Nu știu dacă să recomand sau nu spectacolul. Sigur, e partea asta inedită și spactaculoasă cu autobuzul în care se joacă o piesă (experientă pe care nu știu când și cum ai mai putea să o intâlnesti) dar dincolo de ea, e partea poetică și metaforică cu elicea, cu ceasornicarul, cu drumul, cu viața, amintirile și moartea.
Uneori buclele laterale ale textului mi s-au părut cam lungi, pe alocuri m-a și pierdut dar chiar și numai pentru gândul ăsta, că fiecare avem în viață elicea noastră, a meritat să trăiesc experiență acestui spectacol.
Si a mai fost o vorbă care mi s-a lipit de suflet, n-am reținut-o total dar era ceva de genul: “Când mă plimb prin unele locuri, praful copilariei mi se lipește de tălpi”.
Foarte frumos.

Cel mai frumos loc din lume este chiar aici.

Cred că singură nu mi-aș fi cumpărat niciodată cartea asta, poate pentru că îmi suna prea comercial titlul și prea “reading trap” dacă o exista termenul ăsta așa cum există “tourist trap” pentru restaurantele de pe afară care te atrag prin preț, prin decor, prin mărimea porțiilor sau a cocktailurilor dar în care, de fapt, mâncarea e de-a dreptul modestă.
Oricum, să nu mai lungim povestea, am primit cartea cadou. Am pus-o într-un colț al canapelei, într-un teanc de alte cărți și nu i-aș fi dat prea multe șanse până într-o bună zi.
Tocmai terminasem de citit “La sud de graniță la vest de soare” a lui Murakami și stătea la rând “In căutarea oii fantastice”. Parcă n-aș fi trecut imediat la o carte tot a lui. Ar fi mers o pauză, să se mai așeze și povestea și gândurile. E ca atunci când mănânci ceva ce-ți place și parcă ai vrea să păstrezi gustul cât mai mult timp.
Și atunci, în graba de dimineață, gândindu-mă ce carte să arunc în geantă pentru drumul cu metroul, mi-au căzut ochii pe “Cel mai frumos loc din lume este chiar aici”. Hai să-i dau o șansă, mi-am zis, și dacă n-o să-mi placă, mâine nu o mai plimb după mine. Dar cartea este foarte abil construită, te cam prinde de la primele pagini. Este scrisă în tandem de Care Santos (nu citisem nimic de ea) și de Francesc Miralles (nici de el nu citisem nimic), un domn despre care aflu că este nu doar scriitor și jurnalist ci se pricepe si la coaching și la literatură motivaționala. Cred că de aici începe farmecul cărții, de la tehnicile de coaching prin care te trece, îmbrăcându-le în povestea ce curge și te duce cu ea.
E o călătorie interioară pe care o faci pas cu pas, plimbându-te, în fiecare zi, împreună cu eroina poveștii, pe la mesele magice ale unei misterioase cafenele. O nouă zi, o nouă masă ce te provoacă la confruntarea unei povești din trecut, a unei spaime sau a unei emoții și la vindecarea prezentului. Am stat și eu cu Iris cea din poveste la masa trecutului, la cea a despărțirilor, la masa iertării și a speranței, la masa poeziei și m-am gândit că frumos ar fi ca din când în când să ne dăm timp, să coborâm în noi și să bem câte o ciocolată caldă la mesele din cafeneaua sufletului.
Și cum se întâmplă de obicei în coaching, pe Iris nu o învață nimeni nimic, găsește ea rând pe rând resursele de care are nevoie pentru a se vindeca. O vor ajuta mici indicii și întrebările potrivite puse la momentele potrivite.
Imposibil să nu te regăsești pe ici pe colo în poveste pentru că temele sunt universale (vindecarea de trecut , iertarea, dragostea, etc). Sigur îți vor rămâne în minte multe rânduri (vei avea poate chef să subliniezi câteva) iar printre ele va fi și povestea unuei fetițe care credea că nu o iubește nimeni și a unui papagal care a învățat într-un mod foarte special să spună “te iubesc”.
Când o să mă întreb de acum inainte ce cadou să iau unor persoane dragi, o să pun și “Cel mai frumos loc din lume este chiar aici” pe listă.
Își face treaba bine și se lipește de suflet.

Predictibil și zgândăritor

Mi s-au agățat de minte două filme cu care m-am întâlnit de curând și m-am gândit să le mai scot un pic la lumină aici.
Primul este un film portughez, ales așa, într-o doară, poate de dor de Lisabona sau poate din curiozitate pentru cinematografia portugheză pe care o cunosc puțin.
“Cats don’t have vertigo” (“Os gâtos nao tem vertigen” în original), este povestea întâlnirii dintre o doamnă de 73 de ani rămasă singură și un adolescent ce tocmai a împlinit 18 ani dar pe care nimeni nu-l dorește în viață lui.
Povestea e predictibilă de la primul până la ultimul minut, n-ai mari suprize, e gândită să umple sălile de cinema, să te facă să râzi și să plângi, pe alocuri e greu de crezut și exagerată, te mai lovești și de clișee, dar cu toate astea este un film absolut fermecător pe care l-am iubit din ce în ce mai mult pe măsură ce se derula.
Imagini pitorești din cartierul Alfama al Lisabonei, de pe o terasă înaltă cu vedere ce-ți tăie răsuflarea, muzica răscolitoare a Anei Moura, actori absolut incredibili (Maria do Céu Guerra și Joao Jesus pe care o să-i caut de acum înainte în toate filmele posibile). Totul mi-a părut delicios legat într-o emoție ce te ridică în aer precum un balon și te face să-ți crească inima.
Este un film despre nevoia de a fi iubit și de a dărui iubire, de a te revendica de la ceva și de a nu fi doar o insulă, despre prietenie, despre miezul de valori din noi, despre generații, despre Portugalia de azi și de ieri.
Nu are deloc o temă nemaivăzută și nemaiauzită (prietenia dintre doi oameni foarte diferiți ce nu par a avea ceva în comun o regăsești în nenumărate filme), dar puzzle-ul este atât de frumos aranjat încât îți vine să-l pui în ramă (sau pe rană (:-))
Și uite așa, eu care caut doar filme care să mă surprindă și să se joace cu mintea mea mă declar cucerită iremediabil de filmul acesta simplu, comercial și predictibil în care două “pisici” (una tânără și una “vintage”) nu suferă de vertij-ul vieții. L-am pus în topul preferințelor și mi-am comandat și CD-ul Anei Moura “Desfado” la care o să mă întorc ori de câte ori mi se face dor de Portugalia.

Cu al doilea film povestea este cu totul alta. E așa cum îmi place mie să fie filmul, uimitor și impredictibil. Să te uiți și să te tot uiți la el iar în minte să ți se învălmășească întrebări și stări despre care să n-ai habar unde te vor duce.
Sigur nu și-au propus să umple sălile de cinema cu filmul ăsta, bugetul e redus și-ți trebuie și ceva răbdare să-l vezi și să-l înțelegi. E un film mai de avansați să zicem, de iubitori ai unui fel de cinema care nu te distrează ci care iți pune o oglindă in față si te provoacă să te gândești la viața ta.
“After Life” film japonez din 1984 (în original Wandafuru Raifu), despre el e vorba.
Povestea e simplă, după moarte ai la dispoziție o săptămână să alegi cea mai frumoasă amintire, un singur moment din viață, cu care să rămâi pe veșnicie. Restul va fi șters iar tu vei rămâne să trăiești mereu în acea amintire.
Dar cum arată un astfel de moment și cât de ușor sau greu este să te decizi? Este un moment grandios sau un moment aparent banal? E legat de carieră și de zbaterea zilnică de a fi mai mult și de a avea mai mult sau nici pe departe? (:-))
Povestea nu se întâmplă nici în rai, nici în iad ci într-un fel de instituție simplă, austeră, care arată ca o primărie de sector (:-)), cu funcționari serioși ce au alocați fiecare câte 7-8 clienți pe care-i ajută să găsească momentul pe care-l prețuiesc cel mai mult. Odată găsit acest moment, funcționării îl transpun într-un film pentru ca oamenii să-l aibă în față ochilor. Caută decorul potrivit, locul potrivit, hainele, personajele, crează scriptul potrivit, gândesc efectele speciale ce vor da veridicitate amintirii.
Mi-a plăcut mult „After life”-ul japonez, m-a făcut să mă gândesc la minunăția vieții și la ce mă face cu adevărat fericită.

Atenție, se inchid ușile

Ca în orice dimineață, la metrou era aglomerație. Nici nu dispărea bine un tren de metrou și imediat peronul devenea plin din nou. Înainte să plec de acasă apucasem să citesc câteva pagini dintr-o carte și mă tot gândeam la ele așa că atunci când am zărit pe peron un loc pe un scaun m-am așezat și am scos cartea. Lângă mine un băiat citea și el ceva. Nu l-am văzut prea bine (nici nu aveam cum să mă întorc spre el fără să pară un gest ostentativ) dar am zărit niște pantaloni muștar și o cămașă gălbuie. Un băiat înalt, îmbrăcat bine care mirosea ușor a parfum.

Mi-am deschis cartea și m-am decis să nu plec cu primul metrou, să las să se mai ducă aglomerația și cu ocazia asta să mai citesc câteva pagini. Aveam timp, era încă devreme.

Când a ajuns metroul în stație lumea s-a înghesuit spre uși, băiatul de lângă mine s-a ridicat și el agale și s-a strecurat în vagon. În ultima clipă am zărit lângă mine, pe scaunul pe care stătuse el, un telefon. Am tâsnit spre vagon și din doi pași am reușit să-l prind pe băiat de braț (a tresărit speriat) și să-i intind telefonul. A rămas perplex. Mi-am tras mâna chiar când ușile se închideau iar el a mai apucat să spună “multumesc din suflet” iar apoi, pentru că nu-l mai puteam auzi, și-a dus mâna la inimă iar pe buze îi citeam „Mulțumesc” spus de multe ori. Cred că perspectiva că ar fi putut să-și piardă telefonul îl speriase ca naiba.

De partea cealaltă a ușilor, rămasă pe peron, dădeam din cap încercând să-i răspund la mulțumesc și îi făceam si eu semne cu mâinile că n-am făcut nimic deosebit. Trenul a plecat iar eu m-am întors la scaunul pe care îmi trântisem cartea.

Lângă mine, o bătrânică ce observase partea finală a scenei în care el făcea semne la inimă iar eu dădeam din cap a înțelegere, m-a întrebat ușor conspirativ: “E un băiat bun, nu-i așa?”

I-am zâmbit doamnei: “Nu știu dacă e bun, dar ziua lui sigur va fi mai bună” iar ea m-a aprobat gânditoare: “da, da, da…..”