Prin ferestre deschise…

Îmi aduc aminte de o vreme când auzeam din când în când, prin geamul deschis al camerei mele, câte o voce strigând “pământ  de flori, păăăămâââânt deeee floooori”. Mă repezeam la geam și vedeam o căruță plină de pământ și un moșuleț cu capul dat pe spate privind cu speranță către geamurile apartamentelor,  “păăăămâââânt deeee floooori”.

Mai târziu, la diferență de niște ani, am mai auzit voci strigând “haine vechi cumpăăăăr” sau “fier vechi, fier vechi, fier vechi”.

De o vreme n-am mai auzit nimic, nimeni nu mai vine să vândă câte ceva prin fața blocului. Lumea e cu totul alta acum. Aseară însă când ne întorceam acasă de la birou și ne strecuram pe aleea blocului printre mămici cu cărucioare, puști care băteau mingea, căței scoși la plimbare, grupulețe de pensionari,  adolescenți strânși la câte o țigară am văzut că locul nostru de parcare era blocat de o căruță cu pepeni. Nu striga nimeni nimic, stăteau acolo, cu capul în jos, cal și vizitiu, unul mai plictist ca celălalt și așteptau.

I-am făcut semn omului să mute un pic mai în față căruța să intrăm și noi la locul nostru dar semnele treceau parcă prin el. Într-un târziu a înțeles și a tras de hățuri. Calul a făcut câțiva pași și căruța cu pepeni ne-a eliberat drumul.

Ne-am oprit și am luat un pepene galben pe care am dat 3 lei. Mirosea minunat, așa cum numai pepenii galbeni, zemoși și parfumați știu să o facă. Nu mai știu cât a mai stat acolo căruța aceea pierdută în lumea nouă a aleii de bloc. Știu însă că mi-am tăiat o felie bună de pepene și că pe Facebook am dat de povstile unor cai de rasă, îngrijiți și răsftatati de proprietarii unei pensiuni, cai pe care oamenii vin să-i întâlnească, să învețe să-i călărească și să se îndrăgostească iremediabil de ei. Poveștile unor cai iubiți.

In viata si caii ca și oamenii au fiecare norocul lui. Nu-i așa?

Ceva fin…

Mi se întâmplă uneori, înainte să plec în câte o călătorie, să mă încerce tot felul de griji. Dacă pocnește caloriferul și inund tot blocul, dacă vin hoții, dacă se usucă florile pe balcon chiar puse în vase cu apă dar mai ales dacă-mi pornește alarma la mașină și înnebunesc tot cartierul.
Această grijă din urmă mi se părea cea mai apăsătoare. Am tot dat târcoale situației, telecomanda era stricată și nu mergea dezactivată alarma iar scoaterea firelor de pe la baterie nu m-a atras foarte mult.
Așa că am găsit soluția să-i las vecinei de dedesubt (pe care aș fi indundat-o maxim dacă se spărgea caloriferul (:-)) cheile de la mașină să oprească ea eventual fiara dezlăntuită.
Biata bătrânică l-a delegat pe soțul ei să i se explie butoanele telecomenzii și cum se oprește alarma dacă Doamne ferește ar fi pornit.
Cu grija de bază rezolvată și cu apa închisă de la toate robinetele posibile, am plecat și eu liniștită în vacantă. Pentru că eram într-o tară a ciocolatei m-am gândit să-i iau vecinei ceva bun și să-i fac o surpriză la întoarcere. Am ales un pachet cu două ciocolate, mari, frumoase, cu o grosime generoasă și cu un ambalaj minunat. M-am gândit că ceva mai bun nici n-are cum să existe pe planetă și dacă tot sunt două în pachet una am să o păstrez pentru mine.
Când am ajuns acasă totul era în ordine, apa nu cursese, alarma nu pornise. Vecinii ne-au înapoiat cheile iar in punctul acesta al povestirii o sa fac o mică paranteză să recunosc că mi-a trecut de câteva ori prin minte și gândul că i-ar putea apuca vreun spirit de aventură care să-i facă să ia mașina, să plece cu ea la plimbare și eventual la întoarcere să găsesc în locul ei o ruină. Ei bine, nu le trecuse asta prin cap (:-)). Vecina a zâmbit fericită și fâstâcita la vederea ciocolatei, ne-a spus că nu trebuia, ne-a mulțumit de câteva ori și ne-am despărțit cu asigurarea că dacă mai avem nevoie și altă dată ne ajută cu plăcere.
A trecut timpul și nu m-am mai gândit la asta până când, căutand prin dulapuri, am dat de sora geamănă a ciocolatei și am zis că a venit timpul unui răsfăț.
Am desfăcut-o cu drag și m-a surprins un pic culoarea care nu părea exact ce mă așteptam dar am zis că în businessul asta contează gustul nu culoarea. Insă gustul, vai gustul era o dezamăgire totală, îmi pica zâmbetul la fiecare secundă iar speranțele se năruiau cu totul una cate una. Ce naiba ciocolată e asta?
Am răsucit-o pe toate părtile, am trecut de numele ei minunat, de brandul cunoscut și apoi mi-a înghețat sângele în vene: ciocolată amăruie de menaj.
Deci pentru gestul drăguț al vecinei mele am ales cea mai frumoasă ciocolată din magazin și ea era o ciocolată de menaj?
Și uite că inundații, hoți, alarme și alte chestii nu s-au întâmplat. Dar “dezastrul” văd că are multe fețe (:-))

O călatorie spre centrul sufletului

 

Trei revelaţii la capătul unui drum in Cappadocia

Episodul 1.  Alb- negru

Mă cheamă din când în când la el câte un drum. Mă trage din viaţa mea tihnită şi-mi aruncă în cale tot felul de indicii: o frântură de conversaţie, un titlu în ziar, un poster lipit pe un perete, o poveste pe un site. Şi uite aşa, dusă de val, mă trezesc la un moment dat în faţa porţilor drumului.

Aşa a fost  şi cu Cappadocia.  M-am simţit momită cu baloane ridicate la cer la răsăritul soarelui, cu oraşe săpate pe sub pământ, cu uliţe de ţară pe care trec maşini ce aduc cu vechile Dacii şi care ridică în urma lor nori de praf, cu peisaje ireale, amestecuri de civilizaţii şi munţi de baclava.

Inainte de a incepe povestea am să-ti spun că eu cred că sufletul nostru, si noi in general, suntem ca un fel de puzzle. Ne construim singuri, piesă cu piesă, din toate poveştile pe care viaţa ni le scoate în cale.

Iar Cappadocia, draga de ea, dincolo de tot farmecul ei neţărmurit, mi-a oferit in dar 3 povesti ce vor rămâne cu mine mereu.  Trei povesti simple care m-au făcut să fiu altfel după acest drum decât eram atunci când am plecat. Pentru că, nu-i aşa? Fiecare drum ne transformă un pic.

Prima poveste şi deci prima piesă din puzzle am cules-o într-un aeroport mic, Kaisery parcă se numea. Ne întorceam din Cappadocia la Istanbul. Era cald şi foarte aglomerat, o lume pestriţă zumzăia în sus şi-n jos: check-in, bagaje, paşapoarte.

În sala de aşteptare care era doar la un cordon distanţă, am remarcat o prezenţă ciudată. O mireasă musulmană. Era toată înfăşurată într-o dantelă înfoiată ce-i acoperea şi părul şi mare parte din obraji. Cred că venise după nuntă direct la aeroport de unde urma să plece cu soţul ei şi noua familie în alt oraş. În jurul ei câteva femei îmbrăcate în negru din cap până-n picioare vorbeau între ele, iar soţul se ocupa de bagaje.

Îmi aduc aminte că mireasa mi s-a părut a fi foarte înaltă şi că părea piedută  în rochia ei de dantelă albă în marea de văluri negre. Stăteam pe un scaun în sala de aşteptare şi o priveam. Părea singură şi se tot uita la familia ei lăsată dincolo de cordonul de trecere.

Acolo, fără să-i pese de aglomeraţia din jur, de ochii care o priveau curioşi, o puştoaică de 12-13 ani plângea în hohote. Cred că era sora miresei. Plângea din toţi rărunchii şi striga ceva ce părea sfâşietor. Nu incerca nimeni să o opreasca sau să o consoleze. Fiecare îşi vedea de treaba lui, femeile din noua familie a miresei continuau să povestească ceva între ele, soţul tot aranja bagajele, călătorii stăteau la cozi, poliţiştii verificau actele în timp ce puştoaica de dincolo de cordon continua să plângă în hohote, să strige cu mâinile întinse şi să o implore pe sora ei să nu plece. Iar mireasa noastră, înaltă şi albă, nu schiţa niciun gest, impietrită  în noua ei lume şi-n noua ei viaţă.

Acolo, pe scaunul din aeroport pe care am stat privind povestea, am simţit cum viaţa îmi pune în mână o nouă piesă din puzzle. O piesă despre emoţii.

Puştoaica aceea pe care am văzut-o plângându-şi în hohote durerea fără să-i pese de toată lumea din jur m-a făcut să mă gândesc la nenumăratele baraje pe care le-am ridicat de multe ori în calea lacrimilor, la unghiile înfipte în palmă ca să nu dau drumul nervilor, la bucuriile strunite parcă prea mult.

Şi uite-aşa, mi-am promis atunci că o să plâng de o să rup ori de câte ori o să-mi vină să fac asta şi că dacă o să-mi vină să mă tăvălesc pe jos de bucurie chiar aşa am să şi fac.

Mărunt şi special

Trecusem pe la piaţă să-mi iau nişte flori şi dacă tot am şi un Mega în drum am intrat să-mi iau o punguţă cu fistic. Cu florile într-o mână şi cu fisticul în alta am ochit o casă mai liberă unde un bătrânel elegant, cu pardesiu şi pălărie, îşi aranja cumpărăturile pe bandă.
M-a zărit, a văzut că am doar o punguţă de fistic şi m-a invitat să trec în faţa lui. Am încercat să refuz, i-am spus că nu mă grăbesc, dar el s-a aplecat spre mine şi mi-a spus zâmbind: “un om la vârsta mea nu se refuză”. Avea dreptate, i-am mulţumit si mi-am plătit fisticul.
Am ales jumătate dintre narcisele mele şi i le-am întins lui “nici o femeie la vârsta mea nu se refuză” i-am zis.
Mi-a zâmbit emoţionat, a scos pălăria şi mi-a spus “Sărut Mâna”.
Frumuseţea lucrurilor mărunte este atât de specială!

Work in progress

 

Undeva, la o parfumerie pe un vârf de munte, de unde se vedea frumos marea, am desfăcut o sticluță de parfum care mirosea a teatru.

Un miros amestecat, în care nuanțele păreau  zdrobite fără milă, ca nu cumva să se simtă una mai mult ca alta.

L-am recunoscut dintr-o mie, am închis ochii si m-a dus  într-o sală de teatru, m-a cufundat într-un fotoliu de catifea, în secundele magice dintre stingerea luminii și începutul piesei.  Atunci  simt întotdeauna parfumul sălii.

Zecile de mirosuri de parfum,  de lemn,  de praf, mirosuri proaspete și mirosuri stătute, mirosuri de haine, de piele, de pudre, de corpuri,  toate se amestecă în mintea mea și dau naștere mirosului unic al teatrului.

Inspir adânc iar mirosul aleargă de nebun, prin labirintul respirației, până în sala mea interioară de teatru unde își caută locul liber. Sunt ocupate rânduri întregi cu mirosuri. Fiecare piesa pe care am văzut-o vreodată are locul ei.

S-au organizat așa cum le-a plăcut. În primele rânduri stau distinse și serioase dramele, câteva comedii s-au asezat  răzlețe pe ici pe colo iar pe la capete de rânduri sunt, indecise, suficiente și singuratice, piesele ultramoderne și ultraneînţelese.

Se ambiționează toate să stea acolo și să aștepte începerea spectacolului. Câteodată mor de curiozitate să văd ce se mai întâmplă și atunci mă strecor în sală prin ușa din spate să le văd. Dar mirosurile astea de teatru mă simt imediat, își întorc toate capul spre mine și-și ridică sprâncenele a întrebare.  Le cer scuze că piesa pe care o asteaptă nu e încă gata, le explic că mai durează un pic, că scriu şi eu când pot. Vorbesc din ce în ce mai repede, gesticulez, le promit fel şi fel, dar, ca la comandă, dau toate din mână a lehamite și-mi întorc spatele.  Plec din sală rușinată, mirosind  din cap până în picioare a teatru.

Într-o seară, un nou miros a încercat să se strecoarte și el spre un loc mai din spate. Îl simțisem într-o sală de cartier în care ajunsesem din întâmplare.  Era o combinație  urâtă  de închis și de greu. Pentru prima dată simțeam deslușit mirosul teatrului prost.

M-a speriat mirosul ăsta obraznic și agresiv ce făcea oamenii în jurul meu să se tăvăleasca pe jos de râs, să aplaude zgomotos la fiecare scenă  și să strige “Superb” în timp ce eu făceam ochii tot mai mari de mirare.

L-am inspirat, ce să fac, așa sunt eu, dau o șansă tuturor, m-am gândit că are și el dreptul lui, că mai sunt locuri multe în sală și cine știe, poate are bunul simț să se ducă la balcon.

Din precauție am mers în urma lui. Încerca să se strecoare pe lângă o piesă ultraneînţeleasă, dar ea nu părea să facă vreun efort să-i facă loc.

Mirosurile l-au ignorat o vreme, apoi s-au întors către el și i-au arătat ieșirea. Când au văzut că se opune,  au început să bată din picioare. Agitația lor aproape mă sufoca. Pe nări începuse să-mi iasă fum. N-am avut ce să fac, l-am expirat zgomotos și apoi m-am întors alergând  să cer iertare doamnelor.

Le-am promis din nou, cum stiu eu cel mai bine să promit, iar ele m-au rugat să urgentez, că mai au și altceva de făcut în viață și mai ales mi-au cerut să nu mai aduc needucați.

Au și ele dreptatea lor. E teatru sau e circ?

 

(Am scris acest text la provocarea Roxanei Farca lansata intr-un grup de scriere creativa. Tema a fost legata de simturi. O zi, un simt. Aceasta a fost ziua mea de miros (:-))

Gânduri cu zimți

Era o poză mică, alb negru, cu zimți. Se răsucea și se crăpa la capete iar imaginea era un pic ștearsă.

Într-o zi i se păruse că a apărut o pată galbenă …poate de praf. A suflat pe poză ca pe lentilele ochelarilor să o aburească un pic, apoi a șters-o zdravăn pe mâneca să o lustruiască. Pata însă era tot acolo. Gălbuie, ca un bec vechi atârnat de un colț.

Și-a înfășurat un deget în colțul bluzei, l-a înmuiat în gură și a încercat să șteargă pata dar degetul nu aluneca deloc, ba chiar în urmă rămâneau dâre lipicioase de lac. Acum era și mai rău, de lângă pata galbenă porneau  două urme de lac șters.

A mai lustruit-o un pic de mâneca apoi a privit-o îndelung.

Doi bătrânei pe prispa unei case de chirpici. Stăteau unul lângă altul cu picioarele suspendate la jumătatea prispei. Nu zâmbeau, se uitau undeva departe, dincolo de ochiul aparatului.

Ea avea o broboadă neagră legată sub bărbie din care ieșise într-o parte o împletitura subțirică de păr alb legată la capăt cu o bucată de cârpă roșie.  Purta o rochie de diftină cu flori, și o bundiță pe deasupra  iar în pe picioare avea ciorapi groși de bumbac  și niște galoși tăiați la spate pe care-i folosea ca papuci.

El purta pălărie (si-l amintea cum strigase în ultima clipă: ”Da’ mă și mie pălăria aia din cui d’acolo, să par și eu mai domn”) cămașă groasă în carouri și peste ea o vestă de lâna lucrată de mână și încheiată în fatza cu nasturi groși.

Pantalonii militărești, de postav gros, prea largi pentru el erau strânși mult în talie pe sub pulover.

Își amintea fiecare detaliu, stătea rezemată de zidul casei, era o zi de început de primăvară  cu miros de pământ reavăn.

Îi privise cum se așezaseră unul lângă altul, cum își dăduseră cu mâna peste poalele rochiei și peste pantaloni să scuture orice urmă de praf, cum își îndreptaseră un pic spatele când li se spusese scurt: “ ia, acum să va uitați aici’..

Știa poza pe de rost, o compusese în minte de nenumărate ori ca pe un film, o pornea când de la ei pe prispă când de la ei umblând prin curte. Uneori dădea totul pe repede înainte alte ori lăsa acțiunea să se deruleze cu încetinitorul iar de descompus, descompunea imaginea similar. Câteodată doar îi ridica de pe prispă și-i scutura de praf iar alte ori mai făcea câțiva păși cu ei insotindu-i în curte la treburile lor din care se inrerupsesera.

Dintre toate pungile pline cu poze doar pe asta o alesese să o poarte cu ea. I se părea vie, momentul acela de viață continua să trăiască în portofelul ei.

Când mai rămânea câteodată singură o privea minute în șir. Își trecea zimții peste buricele degetelor și și-i îndesa dureros sub unghii.

Plimba poza ascunsă în căușul palmei până în dreptul inimii, trăgea de câteva ori adânc aer în piept rădicând-o și coborând-o în ritmul respirației apoi și-o trecea peste obraji¸peste frunte, peste ochi și în final o ducea la ureche și rămânea cu ea lipită acolo minute în șir.

Pândea cel mai mic zgomot pe care l-ar fi auzit din fotografie așa cum auzise de nenumărate ori deslușit vuietul mării în câte un melc.

Chircită în pat, cu genunchii la gură își ținea poza mică lângă ureche. Ațipea cu gândul la ei iar când se trezea, pe obraz îi rămânea întipărit un șir de zimți.

Dădea cu degetul pe fiecare adâncitură a pielii și știa că prin zimții aia să vor strecura și ei cu totul într-o bună zi iar în palmă îi va rămâne doar o bucată albă de carton.

Domnul Ola

L-am cunoscut când abia împlinisem 19 ani și mă angajasem pentru prima dată. Lucrase cândva cu maică-mea și cred că într-un fel se simțea obligat să mă ia sub aripa lui. In afară de el nu cunoșteam pe nimeni altcineva acolo.
Trecut bine de 50 de ani, era înăltuț și subtire, avea ochi albaștri frumoși, părul grizonant și un aer aristocratic. Domnul Ola fusese fără îndoială un bărbat frumos, dar cândva, pe la 20 și ceva de ani, făcuse un salt în apă și se lovise la coloană.
Mergea greu, cu picioarele îndoite, legănându-se când într-o parte, când în alta.Îmi amintesc că și o mână o folosea mai puțin. Nu l-am văzut niciodată cu un baston ca să-i ușureze mersul și nici mergând cu cineva la braț.
Se descurca așa cum putea el, străbătând mândru zile, anotimpuri și ani.
Se îmbrăca frumos, englezește, asortând întotdeauna la pantaloni o cămașa și o cravată șic sau un pulover elegant.
Pe vremea aceea eram asistenta unui mare șef din acea companie, telefonul de pe biroul meu suna non stop, dar nimeni nu mă căuta pe mine vreodată. Sau mai bine zis, odată la câteva săptămâni mă suna domnul Ola să mă invite la un ness. Niciodată nu mă chema la o cafea care ar fi fost ceva obișnuit, ci la un ness, pentru că ness-ul ăsta avea așa, un aer mai special.
Intârziam câteva minute ca să-i dau mai mult timp să-l pregătească, iar când ajungeam îl găseam așezat la birou cu ness-ul aproape gata. Fiecare ceașcă pe care am văzut-o avea o spumă fina, gălbuie pe care oricât m-am străduit și eu de atunci încoace să o obțin n-am prea reușit. Ba scăpam prea multă apă, ba rămâneau bobițe netopite…
Ca să dea drumul un pic conversației mă întreba ce mai face maică-mea, povesteam mici nimicuri despre ea și discuția începea să curgă încet încet, spre povești de tot felul, despre cărți, despre lume, despre stele, bucătărie și câte și mai câte.
Eram doar o puștoaică dar el mă răsfața și mă trata ca pe un musafir de soi, se străduia să-mi ofere o atmosferă veselă și relaxată. Dacă mai aveam nevoie de ceva, o bucățică de zahăr, un pahar de apă, un șervețel, nu mă lăsa niciodată să mă duc eu să le aduc. Se ridica imediat și, așa greu cum se mișca, se ducea să-mi aducă ce aveam nevoie.
Era o gazdă perfectă domnul Ola, mândră și perfectă.
De însurant, nu s-a însurat niciodată. Am auzit că-i spusese maică-mi că el mare lucru de oferit nu mai are, că o femeie merită mai mult și că ar fi nedrept ca cineva să-și lege viața de el.
Când terminam ness-ul plecam către biroul meu blestemând, înnebunită de tristețe, toată medicina lumii care nu a găsit o cale să-l repare. Îmi juram că o să mă duc să scotocesc bibliotecile să aflu leacuri pentru el.
M-am luat mereu cu treaba și n-am mai ajuns să fac ce mi-am promis, iar într-o zi am primit o nouă ofertă de job și am plecat. Nu știu de ce n-am păstrat legătura, nici maică-mea n-a mai păstrat-o. L-am căutat pe Facebook dar nu am găsit nimic. Facebook-ul vorbește mai mult despre oameni tineri.
Si chiar dacă mi-e dor de el și nu știu de unde să-l iau sau dacă mai trăiește, știu sigur că ori de câte ori amestec câte un ness îmi aduc aminte de el.
Și mai știu că mi-ar plăcea ca CV-ul unui om să nu se mai măsoare în joburi și-n ani ci în oamenii întâlniți și-n lecțiile învățate de la ei.