6 filme minunate, mai puțin cunoscute, cu profesori care schimbă viețile unor copii

Am spus că sunt filme mai puțin cunoscute pentru că nu o să mă refer la filmele minunate și în general foarte cunoscute gen: Dead poets society, Freedom Writers, Finding Forrester, Good will hunting etc.

Filmele listate mai jos ar putea figura foarte bine într-o listă numită “hidden gems” pentru că sunt cu adevărat niște bijuterii de filme.  Nu sunt din categoria filmelor comerciale ușoare și previzibile ci din cea a filmelor care nu seamănă cu altele, care nu știi cum vor evolua până la final  și care-ți rămân în minte și în suflet pentru multă vreme.

Le-am pus (oarecum) în ordinea preferințelor:

  1. Rosso come il cielo 

Un film magic inspirat din povestea lui Marco Mencacci , un important creator italian de muzică de film. La 10 ani, Marco trece printr-un accident grav în urma căruia rămâne aproape orb și, conform legii italiene de la acea data, este forțat să meargă la o școală pentru copii cu handicap. Acolo descoperă încet-încet lumea fascinantă a sunetelor dar cât de greu sau de ușor îi va fi să-și cultive noua pasiune rămâne de văzut.

  1. Daughters of Destiny 

Filmul spune povestea unui om de afaceri indian care ajuns la apogeul carierei decide să-și vândă afacerea din America și să înființeze o școală pentru cei mai săraci copii indieni, din casta de jos, a celor “de neatins”. Selectează câte un copil din fiecare familie și-i oferă acestuia educație de la 4 ani până la finalizarea liceului  pentru ca apoi să le finanțeze și facultatea. Condiția pentru fiecare copil este  să-și ajute familia și comunitatea și să încerce să rupă  cercul sărăciei și al neșansei. Este urmărită în film evoluția câtorva fete, pe parcursul a 7 ani. Minunat film (cu aer de reportaj) plin de speranța.

  1. The fencer

Un film inspirat din povestea spadasinului Endel Nedlis refugiat prin 1950 într-un sat estonian pentru a scăpa de poliția secretă rusă. Se angajează ca profesor de sport și așa, într-o doară, pune un afiș în școală anunțând lecții de scrimă fără să aibă prea mari așteptări având în vedere faptul că majoritatea copiiilor proveneau din familii extrem de sărace sau erau chiar orfani. Câți vor răspunde însă invitației lui și ce se va întâmpla cu ei mai departe rămâne să vezi. Un film încântător!

  1. Mucize

Un profesor este trimis, fără voia lui, fără familie, într-un sat izolat din Turcia profundă. Atât de izolat era satul încât profesorul a mai avut de străbătut pe jos o distanță de doi munți de unde l-a lăsat autobuzul până să ajungă la destinație.

Dar nu despărțirea de familie și distanța mare au fost problema ci faptul că acolo, în satul din munți nici măcar nu exista o școală. Omul nostru înțelege că singura soluție pe care o are este să construiască el școala iar alți bani înafară de cei strânși de el și de familia lui nu găsește. Ce se va întâmpla mai departe, cum va influența școala viețile tuturor, vei vedea. Emoționantă este și povestea unui tânăr cu handicap de care râdea întreg satul, căruia profesorul îi dă o șansă primindu-l în școala lui.

Dacă cineva m-ar ruga să descriu acest film cu doar un cuvânt aș spune: Capodoperă!

  1. Madadayo

Un film de Akira Kurosawa (minunate filmele lui!) care spune povestea unui profesor de germană aflat acum la vârsta retragerii din activitate, cândva după cel de-al doilea război mondial. Relația lui cu foștii studenți este una specială. În fiecare an ei organizează de ziua profesorului lor o petrecere, în care, conform unei legende japoneze a “batranului ce refuză să moara”, îi pun întrebarea: “Mada kai?”(ești gata?) iar răspunsul profesorului, după ce bea un pahar de bere (din ce în ce mai mic pe măsura trecerii anilor) este “Mada Dayo” (Încă nu), semn că viața merită în continuare trăită.

Cum îi sunt alături foștii elevi când profesorul se confruntă cu pierderi grele, rămâne să vezi. Este absolut emoționant.

Dacă este și acest film inspirat dintr-o poveste reală? Da, desigur!

Și acum, dacă te gândești bine, sigur ai și tu câțiva profesori pe care i-ai iubit și respectat atât de mult încât tare ai vrea să le spui  Mada dayo.

E un film de artă, mai pentru avansați (😊)

  1. Like stars on earth (Taare Zameen Par)

Din nou un film indian. Are ceva dans și ceva muzică (cum altfel?), dar o muzică ce, în general, ajută povestea. Poate lungește un pic filmul, nu mi s-a părut însă a-i reduce din farmec. Este vorba despre un copil ce nu reușește să învețe să scrie și să citească și pe care familia și școala îl presează să-și îmbunătățească performanțele. Într-o societate în care fiecare familie așteaptă de la copilul său să fie cel mai bun, un copil ce pare a se opune învățatului devine o mare problemă. Se găsește însă la un moment dat un profesor care să înțeleagă ce se întâmplă cu acest copil și să-i schimbe viața.

Ce prețioasă șansa de a îți ieși în cale un om care să aibă răbdarea să înțeleagă ce e cu tine. Tot o poveste reală și asta. Una care îți va deschide mintea și te va face să vezi altfel lucrurile. Ce să-ți dorești mai mult de la un film?

Chiar dacă am spus că nu este despre filme cunoscute lista asta, nu pot să nu las aici link-ul către poate cea mai frumoasă scenă dintr-un film: “Scena Oh Captain, my Captain” din Dead poets society. Aici

Reclame

10 filme de nota 10 despre călătorii interioare

Era o vorbă care zicea că dacă după ce ai iubit ești același ca înainte, înseamnă că n-ai iubit destul. La fel de bine cred că poți să spui că, dacă după ce ai călătorit undeva, ești la fel ca înainte, înseamnă că degeaba ai mai călătorit.

Acestea fiind zise am să pun mai jos o listă cu câteva filme construite în jurul ideii de călătorie, dar nu orice fel de călătorie ci călătorii interioare schimbătoare de vieți.

Ca să-ți placă tipul ăsta de filme cred că trebuie să te preocupe un pic (sau mai mult) dezvoltarea spirituală, să te bântuie căutarea flăcării interioare și a drumului tău în viață.

Aș revedea filmele de mai jos oricând, pe toate. Nici nu sunt sigură că aș putea să fac o ierarhie. Le-am pus așa cum mi le-am amintit. Mai sunt și altele, poate mai pun o lista altă dată.

 1.Tracks

O poveste despre drumul de 2700 de km prin deșertul autralian făcut de o fată ce a luat cu ea doar 4 cămile și un câine. Un drum de găsire sau de regăsire, inspirat din povestea reală a lui  Robyn Davidson. Minunat!

 2.The straight story

Un film al lui David Lynch, inspirat dintr-un caz real. Este povestea lui Alvin Straight care traversează statele Iowa și Wisconsin să-și viziteze fratele pe care nu-l mai văzuse de multă vreme și despre care află că e bolnav. Alvin e sărac, n-are mașină, motocicletă, bicicletă. N-are nimic. Doar o mașină de tuns iarba cu care pleacă la drum. Fascinant filmul!

  3.Walkabout

Un film despre doi copii, frate și soră, abandonați  în deșert și care incearcă să supravietuiască ajutați de un adolescent aborigen. Într-un fel este un film despre creștere și maturizare,  despre diferențe culturale, despre întâlniri care schimbă vieți. Față de primele două ăsta este un film mai dens, mai greu și mai trist.

 4.Theeb

Un copil beduin călăuzeste prin deșert un ofițer britanic. Un film despre confluențe de lumi și de culturi, despre datorie și despre onoare. Grozav!

 5.The way

“The way” este un film despre Camino, celebrul pelerinaj la Santiago de Compostela. Văd tot mai des în jurul meu oameni care pleacă să facă acest drum al descoperirilor interioare. Filmul te introduce un pic în ideea “Camino” și o face cu ceva umor și cu talentul lui Martin Sheen. Povestea este despre un tată ce pleacă să facă acest drum în locul fiului care nu-l mai poate face.

E posibil că după filmul ăsta să intri în magia “Camino” și să vrei să vezi și să afli tot mai mult despre acest drum. Dacă se întâmplă așa ai putea să vezi și “Footprints”, povestea (mai spre documentar) a unui grup de pelerini americani ce aleg cea mai grea variantă de Camino, 1000 de kilometri de mers pe jos.

  1. Bab’aziz

Dacă te-ai întâlnit (măcar un pic) cu mistica islamică, dacă ți-a plăcut povestea întâlnirii dintre Shams din Tabriz și Rumi și poemele acestuia din urmă, filmul ăsta o să-ți placă mult. Nu e neapărat despre Shams și Rumi ci despre o fetiță ce îl conduce prin deșert pe bunicul său orb către o întâlnire a dervisilor ce are loc o data la 30 de ani. E un film poetic, filozofic și absolut încântător.

  1. The climb

Încă un film inspirat din fapte reale, niște fapte atât de incredibile încât parcă nici nu-ți vine să crezi că așa ceva ar putea să se întâmple cu adevărat. Pe scurt, filmul aduce aminte (deși e transformat cumva într-o comedie romantică) de ascensiunea pe Everest, până în vârf, a primului franco-algerian, Nadir Dendoune. Până aici nu știu dacă e neapărat ceva senzațional, senzaționalul vine din faptul că omul nu avusese niciun fel de pregătire pralabila. Reușește să se alăture unui grup de alpiniști mintindu-i că are un istoric de escalata serios pentru ca în final, când oamenii încep să-și dea seama (târziu însă ca să mai poată face ceva) să admită că experiența lui e legată doar de urcarea scărilor la bloc până la ultimul etaj unde stătea. De ce o face? În film pentru o fată, în povestea reală din care e inspirat filmul, pentru a le da locuitorilor din arondismentul 93 al Parisului unde locuia (Saint-Denis) speranța că pot face orice își doresc chiar dacă sunt oameni simpli despre care în general ceialalti au o imagine proastă gândindu-se că mai mult de dealeri de droguri sau maxim fotbaliști nu vor putea ajunge vreodată.

 

  1. The road within

Un film remarcabil la care am râs și-am plâns și pe care l-aș pune oricând pe o listă cu filme de văzut. Trei adolescenți cu probleme de sananate foarte speciale (Sindromul Tourette / anorexie/ tulburare obsesiv compulsiva), fug din sanatoriul în care erau internați căutând drumul spre ocean unde băiatul cu sindrom Tourette vrea să ducă cenușa mamei sale. E un drum în care învață despre ei și despre ceilalți iar tu cel care privești filmul înveți chiar mai mult și garantat sufletul tău va fi un pic altfel la final. Eu așa am simțit.

  1. Wild

O fată singură, cu un rucsac în spate, aproape distrusă de suferințele prin care a trecut, pleacă în cea mai grea călătorie, Pacific Crest Trial, un drum de peste 1600 de kilometri ca să-și liniștească gândurile și să renască într-un fel, pentru o nouă viață. Este un film tulburător, cum tulburătoare sunt de atât de multe ori întâmplările prin care viața te pune să treci. Mi-a plăcut mult. Și să nu uit să spun, filmul se bazează pe o poveste reală.

  1. The way back

Da, este tot un film inspirat din fapte reale și m-am tot gândit dacă să-l includ  sau nu în această listă. Este povestea evadării dintr-un lagăr din Siberia a 7 bărbați cărora li se alătură ulterior, pe drum, o fată. Drumul de 6400 de kilometri pe care îi fac până în India este îngrozitor de greu și de lung și doar dorința de a-și salva viața îi face să continue. Este un film despre limite și despre depășirea lor, despre camaraderie, umanitate și speranță. Este un drum cât o viață. La urma urmei poate ar fi trebuit pus chiar în fruntea listei.

Ar mai fi fost de adăugat pe listă și alte filme: Central do Brasil, Kikusiro, Into the wild, Cherry blossoms, Nebraska, poate chiar și Philomena, poate chiar și altele (😊)

Care este filmul de acest gen (Călătoria ca drum către propria viață și către propriul suflet) care ți-a plăcut cel mai mult? Ce ai adaugă la această listă?

 

O poveste de vară și una de iarnă

Atinsesem cred în ziua aceea, miezul miezului de vară, era atât de cald încât mi se zbârlea pielea pe brațe de dogoarea soarelui iar din păr îmi șiroiau pe frunte și pe sub ochelarii de soare fire de transpirație.

Nici nu mai știu unde eram, o amintire îndepărtată mă îndeamnă să cred că eram pe lângă parcul Izvor în drumul spre metrou și apoi spre casă. Dar până la urmă asta contează prea puțin, conteaza insă o amintire simplă ce a rămas cu mine până în ziua de azi.

În timp ce mă târam pe o alee fierbinte, încercând să vânez un pic de umbră am văzut apropiindu-se din sens opus, mergând ciudat, un pic împleticit, un om al străzii.

M-am gândit că poate băuse sau că poate îl dobora și pe el căldura de mergea așa.

Purta blugi mult mai largi decât i-ar fi trebuit, un tricou jerpelit iar în picioare ghete fără șireturi. Părul grizonant îi atârna încâlcit pe umeri iar barba părea crescută în legea ei.

Când distanța dintre noi a scăzut l-am auzit fredonând o melodie iar ceea ce părea un mers împleticit mi s-a părut mai degrabă acum un soi de dans.  Am zâmbit, pe caldura aceea ingrozitoare, un om incălțat in ghete, dansa.

După ce a trecut de mine, m-am oprit să-l privesc,  îsi continua  liniștit drumul fredonându-și melodia. Pe spatele tricoului său scria cu litere de-o șchioapă: RONALDO.

Acum, în cea de-a doua poveste, nu mai este deloc vară, ba chiar e iarnă, poate o fi fost chiar miezul miezului de iarnă pentru că-mi aduc aminte zăpada ce-mi ajungea până la genunchi, fusta pe care o țineam să nu mi-o zboare viscolul și geaca în care încercam să-mi ascund bărbia și nasul ca să nu-mi înghețe. Era frig, groaznic de frig.

Pe refugiul din stația de tramvai se crease în zăpadă un șanț prin care oamenii mergeau încolonați. Unul în spatele celuilalt, cu capetele în jos protejându-se de viscol fiecare așa cum putea.

În fața mea o bătrânică călca cu grijă cu pași mici. Îi zăream ghetele vechi peste marginea cărora răsucise niște șosete de lână. Ciorapii păreau dintr-un bumbac gros, vedeam doar puțin din ei, corpul ei mic era acoperit de un palton impermeabil, ponosit rău, rău de tot. Era o mână de om bătrânica asta, cred că îmbrăcată și  încălțată nu cântarea mai mult de 40 de kilograme. N-avea mănuși, își strecura mâinile în buzunare câte o clipă iar apoi le scotea încercând să se sprijine de marginea șanțului de zăpadă ca să nu-și piardă echilibrul. Nu se lăsa deloc, mergea și ea în ritmul coloanei de oameni. Mi-era milă și ciudă pe situația care o fi făcut-o să plece în zorii zilei la drum, prin ger. Se vedea că nu-i era ușor. N-a trecut mult pană când a alunecat un pic și poate dacă n-aș fi fost atât de aproape de ea nu aș fi putut să o prind.  A dat din cap a mulțumesc fără să ne oprim. Doar la capătul șanțului de zăpadă s-a întors spre mine și mi-a mulțumit. Era zbârcită toată, avea zăpadă atârnată și pe gene, încerca să zâmbească făcând haz de necaz dar eu rămăsesem cu ochii pe căciula ei, moștenită de la vreun nepot, pe care scria cu litere de-o șchioapă PITBULL.

Permanentul și scorțișoara

Sunt în metrou, pe scaunul din dreapta mea stă un tânăr subțirel, poartă panataloni de doc deschiși la culoare și tricou roșu. În mână are o pungă cu un covrig presărat cu semințe de floarea soarelui.

Covrigul lui, ca toți covrigii, miroase în mod ciudat a soluție de permanent cu care își făceau, pe vremuri, doamnele părul creț. Ori de câte ori mă întâlnesc cu mirosul de covrig, gândul mă duce la soluția de permanent.

În dreapta tânărului stă o ea. Poartă blugi frumos rupți în genunchi, tricou alb, converși albi și ei pe care-i văd bine pentru că deși e aglomerat, ea stă picior peste picior și mișcă ritmic din piciorul de deasupra. În mână are o pungă de hârtie maronie din care ridică un ștrudel si mușcă copios din el . Mirosul de scorțișoară ajunge până la mine. O șuviță de miros de permanent, una de scorțișoară. Combinația nu e una reușită, mă străduiesc să desfac din împletitură șuvițele și să le las să ajungă la mine  una câte una.

El mănâncă tacticos, strecoară două degete în punga de hârtie, rupe câte un tentacul al covrigului, și il bagă discret în gură. Îi văd maxilarul lucrând. Apoi degetele pipăie în pungă un nou tentacul, il rupe ușor și il duce rapid la gură.

Lângă el, ea mănâncă serios, cu mușcaturi mari. Firimiturile de aluat crocant i se așază în poală. Preț de câteva înghițituri, până spre finalul strudelui, pare că nici nu le observă iar atunci când o face le scutură viguros în stânga și în dreapta. Multe sar pe pantalonii lui de doc iar el discret, după ce și-a șters precaut o mână pe alta să nu fi rămas vreo urmă de covrig pe degete, le da ușor jos. Pantalonii au fost salvați.

Fata e în lumea ei. O nouă mușcătură, noi firimituri pe fustă și, în final, punga de hârtie strânsă zgomotos în pumn până aproape nu se mai vede.  Se mai scutură un pic apoi se șterge atentă la gură să nu-i fi rămas ceva acolo. Curată o dunguliță de ruj ce se luase de pe buze pe dosul palmei.

Dă jos și el discret, de pe pantaloni, ultimele firimituri, cu gesturi stângace ca și cum s-ar simți vinovat sau ca și cum ea ar putea să fie deranjată de asta.

Să tot fi trecut vreo  patru stații de metrou de când asistam la spactacolul mâncatului din pungă. O pungă cu miros de permanent, alta cu miros de scorțișoară. Unul mâncând discret, altul voluptuos. Unul cu grijă, altul fără.

“Permanentul” a coborât curând, știam sigur că în punga lui mai rămăseseră niște semințe de floarea soarelui căzute de pe covrig. Știam sigur că nu va trece mult până când își va da capul pe spate și va lăsa să-i curgă în gură toate semințele din pungă. Știam că-mi place și mie să fac asta.

“Scorțișoara” a mai mers cu metroul mult și bine. Când am coborât eu, ea stătea în continuare relaxată, picior peste picior, cu ochii în telefon..

Între “Permanent” și “Scorțișoară” ar fi putut să fie mai mult, mult mai mult… dar în afară de un pic de zahăr pe pantalonii lui, n-a fost, de fapt, nimic.

 

 

Universul este un fel de Pizza Hut

În dimineața asta, pe parcursul a vreo 6-7 stații de metrou, un individ slăbuț, cu cămașă înflorată și bandană îi explica în engleză, unui alt individ, cu plete, barbă până spre jumătatea pieptului și o pălărie țuguiată, ceva despre Israel, Egipt, faraoni, preoți, zei, Dumnezeu etc.

Era aglomerat în metrou, om lângă om, dar el gesticula amplu și vorbea atât de tare încât engleza lui teatrală cu accente și intonații stranii se auzea la cel puțin 10 oameni distanță.

Lumea în jur se uita mirată, cărțile se retrăgeau în genți, nimeni nu s-ar mai fi putut concentra la citit, până și jocurile de pe telefoane păreau să fi luat o pauză în timp ce omul cu bandană părea de neoprit în pledoaria lui.

Interlocutorul lui era însă sceptic, nicio explicație nu era pe gustul lui, nimic nu părea să-l convingă iar asta îl întărâta și mai rău pe povestitor.

La un moment dat l-am văzut ridicând brațele, ca într-un moment de iluminare, și oferind exemplul devastator:

“Look, imagine God is like a pizza”/ “Uite imaginează-ți că Dumnezeu este o pizza”

“A pizza?” / O pizza? a întrebat neîncrezător omul cu pălăria țuguiată

“Oh, yeeees, a pizza and imagine the angels are the toppings”/ “O, da. O pizza și imaginează-ți că îngerii sunt toppingul”

“Wow, I get this with the pizza” / “Wow, înțeleg asta cu pizza” a răspuns dând din cap neîncrezătorul.

“And we all have a small piece of pizza, man. And guess what?” “Si toți avem câte o bucată mică de pizza, omule. Și ghici ce?” și aici povestitorul cu bandana, cu genunchii usor flexati, gura deschisa si zambetul pana la urechi a ramas ca intr-un stop cadru așteptând reacția și raspusul celuilalt:

“What?” / “Ce?” a întrebat acesta curios

Brațele povestitorului s-au deschis din nou, larg, lovind oamenii din jur, pieptul i s-a umflat iar din străfundul sufletului sau a erupt răspunsul exact când trenul ajunsese la capătul liniei:

“Pizza is infinite…”

I-am pierdut în mulțime, nu mai știu cum a continuat discuția dar mai ales nu știu cum o să-mi mai comand eu vreo pizza de acum încolo.

Ajunși la finalul povestirii tot ce ar mai merge spus este, cred, un Doamne Ferește (:-)))

Pe jumătate cântec (la Odeon), o piesă despre care auzisem și calde și reci (mai multe calde totuși)

Nu mă dau neapărat în vânt după spectacolele “One woman / man show” dar atunci când îmi ies în cale, le dau totuși o șansă.

Așa am dat o șansă spectacolului “Vivien Leigh – Ultima conferință de presa” de la TNB cu Lamia Beligan și spectacolului “1000 de motive” cu Florin Piersic Jr. de la Point. Ambele spectacole mi-au plăcut foarte mult. De la “1000 de motive” am păstrat un bilețel pe care l-am primit la intrarea în sala de spectacol. Pe el scrie un număr și un motiv pentru care viața merită trăită: “crema de zahăr ars”. Am fost imediat de acord  că ăsta este un motiv foarte bun.

Mai vânez cel puțin două spectacole de genul “One woman/ man show”: “20 de ani în Siberia” la TNB cu Amalia Ciolan și “era OK și la 60” cu Răzvan Vasilescu.

Dar să revenim la “Pe jumătate cântec”, despre care am să-ți spun că este singurul spectacol de teatru care m-a făcut să plâng. Nu că m-a întristat și că erau să-mi dea lacrimile ci că pur și simplu m-a făcut să plâng. Cu lacrimi. Adevărate.

Cu actrița Anda Saltelechi mi s-a întâmplat ce mi se mai întâmplase înainte cu câțiva actori: Ciprian Nicula, Richard Boznovski, Mihaela Trofimov, George Costin, Andrei Hutuleac.   M-au lăsat mască, m-au făcut praf, m-au cucerit  total și m-au făcut să tot caut să-i revăd în alte spectacole.

În “Pe jumătate cântec”, Anda Saltelechi spune poveste unei fete, de la 5 la 33 de ani și este atât de credibilă în fiecare dintre cele 7 sau 8 tablouri din care este construită piesa încât parcă n-ai fi în sală ci undeva pe un scaun din casa și din viața ei.

Joacă îmbrăcată ca un copil, cu rochiță și pampoane, apoi cu sarafan de școală, când se face mai mare e îmbrăcată ca o adolescentă, într-un alt tablou se dezbracă la pielea goală, apoi ne aduce în fața ochilor “o dansatoare” urmată de o nevastă și apoi de o mamă. Joacă fata asta în toate felurile posibile. Majoritatea poveștilor sunt dulci-amare, spre final mai mult amare.

Flăcăruia pâlpâitoare a speranței nu se stinge insă niciodată de tot. Și asta e așa, un fel de pansament la tot ce se întâmplă.

Cred că mulți dintre cei din sală au rezonat pe parcursul piesei cu un anume moment pe care l-au trăit și ei într-un mod similar,  poate unii au uitat din când în când (sau poate des) să se mai pună și pe ei pe primul loc în viața lor și au tot stat, cum zicea Francesca din piesă, “La coadă la propriul suflet”, poate alții au lăsat, cum tot Francesca zicea, ”sa le putrezească visurile în suflet și să-i imbolnăvească”, poate unii au amânat mereu să facă ce le place și au crezut că mai e timp (și poate n-a mai fost), poate nu s-au opus când au fost duși de viață pe drumuri care nu erau ale lor, poate n-au luptat, poate câte un pic din toate. Cine știe?

La sfârșit, Francesca plângea. Am plâns și eu cu ea.

Când aplauzele de final au început să curgă, Anda Saltelechi  încă nu-și revenise.  Pielea personajului se ținea în continuare strâns de ea. Ochii ei erau în continuare în lacrimi. Și ai mei la fel.

O doamnă din primul rând, cuprinsă de emoția momentului, și-a scos brățara frumoasă, de lemn și i-a întins-o Andei Saltelechi. După o secundă de uimire, aceasta a luat-o și și-a pus-o pe mână. A acoperit-o apoi cu mâna celalaltă, cu tandrețe, cum acoperi ceva drag.

N-am mai văzut asta niciodată. Am văzut oameni cu flori, am văzut oameni cu cutii de bomboane dar pe cineva căruia să-i vină, să-și smulgă brățara de la mână și să i-o dea celui de pe scena, asta n-am mai văzut.

Si un gând final: “Pe jumătate cântec” mi s-a părut a fi sinonim cu “Pe jumătate viată”.

 

Încă 5 piese de teatru (din București) pe care mă bucur că le-am văzut

Continui lista pieselor de teatru bune din Bucuresti, pe care o găsesti aici cu incă 5 piese.

Va mai veni incă o listă in curând (😊)

  1.  UFO-TNB

După ce am văzut  la TNB “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul noptii” și am fost cucerită total, am vânat bilete la UFO și am avut  așteptări până la cer și înapoi.

Știam cam ce magii poate să facă Bobi Pricop și cum creează o întreagă nebunie de-ți taie respirația doar din lumini și din iluzii optice, într-o scenă fără décor. În plus, orice are o legătură cu SF-ul, directă sau  indirectă, mă atrage irezistibil.

Dar piesa nu este despre extratereștrii și farfuriile lor zburătoare așa cum ni le imaginăm  ci despre altfel de extratereștrii, unele senzații și emoții neprețuite cu care parcă tot mai rar ne întâlnim și de care devenim străini astfel încât atunci când dăm de ele si nu le mai putem evita viața devine altfel, sau nu viața devine altfel ci noi devenim altfel.  Ca după o întâlnire de gradul 3.

Minunat spectacol.

  1. Jurnalul lui Robinson Crusoe– Teatrul Odeon

Robinson este un spectacol pe care ori o să-l iubești ori o să strâmbi rău din nas. Eu l-am iubit. Este atât de neobișnuit totul încât pentru mine a fost o mirare de la început la final.

Decorul îți creează o iluzie foarte marină, de apă și pământ (ca doar e vorba musicalul după Insula de Gellu Naum) sau poate de acvariu (intr-un fel lumea privită ca un acvariu), actorii sunt îmbrăcați și arată a rockeri, muzica Adei Milea e tot așa, un fel de rockareala, se dansează, se cântă, toată atmosfera este ceva cu care eu nu m-am mai intâlnit până acum (:-)).

Dintre toate spectacolele care m-au surprins (includ aici pe cele ale lui Bobi Pricop, pe cele cu decoruri extravagante de la TNB gen “Vizita bătrânei doamne” sau “Regele Lear”, câteva de la Bulandra foarte originale “Car(o)usel”, “Omul cel bun din Seciuan”, sau de la Teatrul Mic “Hotelul dintre lumi”  etc, etc), «Robinson »  e totuși pe locul 1. Poate de la combinația cu muzica. Poate de la costume, nu știu. Știu doar că am plecat cu zâmbetul până la urechi fredonând câte un refren amuzant din piesă. Vezi un pic de atmosfera aici.

George lângă mine cam strâmba din nas. E așa cum ți-am spus: ori îți place ori nu-ți place.

 3. O intervenție – Teatrul Act

Am văzut câteva piese minunate la Teatrul Act. Am coborât de dragul lor ca minerul în măruntaiele pământului, pe scărița în spirala ce duce la subsolul blocului spre sala cu vreo 100 de scaune de la Act. M-am gândit că dacă – Doamne fereste – începe vreun cutremur n-am nicio șansă să scap. Voi fi și moartă și îngropată dar asta nu m-a oprit deloc să mă duc acolo. Nu mă va opri nimic nici pe viitor pentru că am de gând să văd cam tot ce se joacă acolo.

Din ce am văzut la Act cel mai mult  mi-a plăcut “O interventie”. Mi-a plăcut mai ales pentru Ana Ularu care joacă foarte bine, este atât de credibilă încât la un moment dat, spre final, eu care stăteam în primul rând am avut imboldul să mă ridic de pe scaun și să mă duc să o opresc din acțiune. Impulsul ăsta nu l-am mai trăit la nicio piesă de teatru.

E poate “de vină” spațiul intim de la Act unde totul se întâmplă atât de aproape de tine. Îmi aduc aminte că am rămas în București într-un weekend ce era destinat muntelui special pentru acest spectacol si mai mult de atât m-am dus singură să-l văd.  Nu mi-a părut rău nicio clipă. Fata asta, Ana Ularu, este o flacără.

  1. La Țigănci – Unteatru

La Unteatru e, într-un fel, ca la Teatrul Act cu deosebirea că nu cobori în subsoluri ci cumva urci în poduri. Dar am mai scris despre spațiul de la Untetaru aici, nu reiau.

La Unteatru l-am descoperit pe pe Richard Bovnoczki și l-am tot admirat și urmărit prin diverse piese de atunci încoace. Foarte bun actor. Foarte, foarte bun. Am văzut piesa “La tiganci” într-o perioadă în care se făcuse cald rău afară și era cald și în sală.  Richard Bovnoczki era îmbrăcat cu cămașă și haină, parcă avea chiar și cravată, curgeau apele pe el, curgeau  și pe mine în sală și cu toate astea atmosfera mi s-a părut absolut magică. Din două uși și din câteva elemente de decor s-a construit o lume, reală și fantastică in același timp așa cum este și piesa lui Eliade.

Ce bijuterii de piese se joacă la Unteatru!  Toată admirația mea pentru Andreea și Andrei Grosu, patronii de la Unteatru (ei sunt, printre altele, și cei care au regizat “Regele moare” la TNB).

Încă n-am văzut acolo ceva care să-mi displacă, toate mi-au plăcut mai mult sau mai puțin. La țigănci mi-a plăcut mult.

  1.  În vizită la Domnul Green – Teatrul evreiesc de stat

La TES n-am ajuns prea des și-mi pare rău pentru că am auzit că se joacă acolo câteva piese de tot dragul. Spațiul este frumos, refăcut, parte din el seamănă a muzeu sau a sală de expoziții. M-a copleșit atmosfera, mi-au plăcut oamenii eleganți (parcă mai eleganți ca în alte părți), m-am răsfățat în  fotoliile ce parcă le bat la confort pe cele de la Metropolis iar piesa m-a făcut să o pun pe lista mea de piese iubite.

Durează doar un pic mai mult de 1 oră spectacolul. Pe domnul Virgil Ogășanu il urmăresc cu drag de o viată intreagă, imi place și Tudor Istodor dar cumva a fost în umbra maestrului Ogășanu. Piesa merită văzută iar combinația cu spațiul refăcut al Teatrului Evreiesc de Stat este în sine o experiență de neratat.