Domnul Ola

L-am cunoscut când abia împlinisem 19 ani și mă angajasem pentru prima dată. Lucrase cândva cu maică-mea și cred că într-un fel se simțea obligat să mă ia sub aripa lui. In afară de el nu cunoșteam pe nimeni altcineva acolo.
Trecut bine de 50 de ani, era înăltuț și subtire, avea ochi albaștri frumoși, părul grizonant și un aer aristocratic. Domnul Ola fusese fără îndoială un bărbat frumos, dar cândva, pe la 20 și ceva de ani, făcuse un salt în apă și se lovise la coloană.
Mergea greu, cu picioarele îndoite, legănându-se când într-o parte, când în alta.Îmi amintesc că și o mână o folosea mai puțin. Nu l-am văzut niciodată cu un baston ca să-i ușureze mersul și nici mergând cu cineva la braț.
Se descurca așa cum putea el, străbătând mândru zile, anotimpuri și ani.
Se îmbrăca frumos, englezește, asortând întotdeauna la pantaloni o cămașa și o cravată șic sau un pulover elegant.
Pe vremea aceea eram asistenta unui mare șef din acea companie, telefonul de pe biroul meu suna non stop, dar nimeni nu mă căuta pe mine vreodată. Sau mai bine zis, odată la câteva săptămâni mă suna domnul Ola să mă invite la un ness. Niciodată nu mă chema la o cafea care ar fi fost ceva obișnuit, ci la un ness, pentru că ness-ul ăsta avea așa, un aer mai special.
Intârziam câteva minute ca să-i dau mai mult timp să-l pregătească, iar când ajungeam îl găseam așezat la birou cu ness-ul aproape gata. Fiecare ceașcă pe care am văzut-o avea o spumă fina, gălbuie pe care oricât m-am străduit și eu de atunci încoace să o obțin n-am prea reușit. Ba scăpam prea multă apă, ba rămâneau bobițe netopite…
Ca să dea drumul un pic conversației mă întreba ce mai face maică-mea, povesteam mici nimicuri despre ea și discuția începea să curgă încet încet, spre povești de tot felul, despre cărți, despre lume, despre stele, bucătărie și câte și mai câte.
Eram doar o puștoaică dar el mă răsfața și mă trata ca pe un musafir de soi, se străduia să-mi ofere o atmosferă veselă și relaxată. Dacă mai aveam nevoie de ceva, o bucățică de zahăr, un pahar de apă, un șervețel, nu mă lăsa niciodată să mă duc eu să le aduc. Se ridica imediat și, așa greu cum se mișca, se ducea să-mi aducă ce aveam nevoie.
Era o gazdă perfectă domnul Ola, mândră și perfectă.
De însurant, nu s-a însurat niciodată. Am auzit că-i spusese maică-mi că el mare lucru de oferit nu mai are, că o femeie merită mai mult și că ar fi nedrept ca cineva să-și lege viața de el.
Când terminam ness-ul plecam către biroul meu blestemând, înnebunită de tristețe, toată medicina lumii care nu a găsit o cale să-l repare. Îmi juram că o să mă duc să scotocesc bibliotecile să aflu leacuri pentru el.
M-am luat mereu cu treaba și n-am mai ajuns să fac ce mi-am promis, iar într-o zi am primit o nouă ofertă de job și am plecat. Nu știu de ce n-am păstrat legătura, nici maică-mea n-a mai păstrat-o. L-am căutat pe Facebook dar nu am găsit nimic. Facebook-ul vorbește mai mult despre oameni tineri.
Si chiar dacă mi-e dor de el și nu știu de unde să-l iau sau dacă mai trăiește, știu sigur că ori de câte ori amestec câte un ness îmi aduc aminte de el.
Și mai știu că mi-ar plăcea ca CV-ul unui om să nu se mai măsoare în joburi și-n ani ci în oamenii întâlniți și-n lecțiile învățate de la ei.

Minunata lume nouă

Imi amintesc  că am citit undeva că dacă s-ar fi dat stațiilor de metrou nume de cărți, Pipera s-ar fi numit “Minunata lume nouă” după romanul lui Huxley.

Ei bine, din această minunată lume nouă mă târam într-o după amaiază de vară spre metrou. Aveam cu mine o geantă în care nici nu mai știu ce îndesasem și care-mi rupea  umărul și mai aveam și-un laptop în mâna cealaltă.

În metrou am vânat un loc, mi-am pus muntele de bagaje pe genunchi și m-am gândit cu speranță că bine ar fi să nu ajungă lângă mine cineva căruia să simt că vreau să-i cedez locul.

Dar cum se întâmplă când e să se întâmple, la Aviatorilor s-au urcat o mamă cu puștiul ei de vreo 4 ani. Frumoși amândoi, delicați amândoi. Încercau să stea cât mai lângă ușă, să nu deranjeze. Puștiul  ținea strâns în mână o bucată zdravănă de covrig și se agăța cum putea de geanta ei în timp ce ea, ridicată pe vârful picioarelor cauta să ajungă la o bară.

Pe scaunul de lângă mine, un tânăr de vreo 25 de ani, cu părul lung și căști pe urechi din care urla o muzică ce se auzea și peste 3-4 scaune adormise brusc.

Asta e, mi-am strâns bagajul și i-am făcut doamnei semn să vină să stea. Văzuse că nu mi-e ușor și nu prea voia. Probabil că tânărul nostru și-a dat seama că e un pic cam ciudat ce se întâmplă, s-a ridicat și el iar mama și puștiul ei cu ochi albaștri și păr blond și-au găsit amândoi locuri pe scaun.

Am văzut-o aplecându-se și atrăgându-i discret puștiului atenția “nu i-ai mulțumit doamnei pentru că ți-a cedat locul” iar el rușinat mă privea cu coada ochiului și-și lăsa capul pe ea. Se juca cu bucata lui de covrig, o trecea dintr-o mână în alta, desena cu ea forme diverse pe pantaloni, își băgase degetul mic în interiorul covrigului și-l transformase într-un soi de marionetă. La un moment dat a cules ceva de pe covrig, a ridicat ochii spre mine și m-a întrebat: “Vrei o sămânța?”

L-am refuzat zâmbind, gândindu-mă că s-a îndurat să-mi dea doar o biată sămânța de floarea soarelui din bucata lui de covrig iar el s-a întors contrariat către mama lui  “uite,nu vrea” și pret de încă o stație covrigul a continuat să fie subiectul lui de joacă.

N-a trecut mult până când am primt o nouă ofertă: “Vrei o sămânța?” L-am refuzat din nou, mama lui i-a spus că nu-i frumos ce face iar el o tot întreba sincer mirat: “de ce nu vrea?”

Aproape de Romană s-au pregătit să coboare. Puștiul i-a dat mamei bucata de covrig iar ea grăbită l-a întrebat de ce nu-l mănâncă până la sfârșit.

“Nu-i bun, doar semințele sunt bune” i-a răspuns el simplu.

Nu mai știu când s-au strecurat pe lângă mine spre ieșire. Rămăsesem agățată în răspunsul lui și în gândul că există, cu adevarat, chiar daca intr-un alt fel, o minunată lume nouă.

La fix

Era seară iar eu eram în stația troleibuzului 90 din zona Pieței Universității, pe lângă Ministerul Agriculturii. Așteptam și tot așteptam să vină troleul iar de la patiseria de lângă stație curgeau în valuri mirosuri irezistibile de covrigi calzi cu susan. Știu că n-ar trebui … dar, la naiba, cât rău poate să-mi facă un biet covrig?

Lângă fereastra patiseriei aștepta o bătrânică, cu o canadiană vișinie, lungă, aproape până la pământ. Stătea acolo, mișcându-se de pe un picior pe altul si privind în patisserie. Am trecut pe lângă ea, mi-am luat covrigul cu susan și m-am întors spre stație.

Trebuie să-ți spun că mi-e milă rău de bătrâni, de copiii care cerșesc, de bolnavi, de oamenii săraci și în genere de toată lumea nefericită și nevoiașă.

Nici nu-mi venea să mușc din covrig știind-o pe bătrânică cum așteaptă la geamul patiseriei așa că m-am întors la ea, am mângâiat-o ușor pe umăr și am întrebat-o cu drag:

-Vreți să vă luați ceva? A ridicat către mine niște ochi albaștri prietenoși și mi-a răspuns zâmbind, dând din cap:

-Da, da!

N-am mai stat pe gânduri și i-am întins imediat covrigul meu cu susan iar ea a rămas încremenită uitându-se la mine cu ochii ei albaștri. Nu schița niciun gest iar eu mă pregăteam să-i iau mâna și să-i pun covrigul în ea când vânzătoarea a deschis geamul și mi-a spus:

-Doamna așteaptă să i se încălzească ceva în cuptor.

– Credeați că cerșesc? M-a întrebat cu o voce firavă bătrânica iar eu de abia am mai apucat să spun un “Imi cer scuze” și s-o iau spre 90-ul pe care cred că Dumnezeu îl adusese în stație exact atunci.  La fix cât să mă ia cu tot cu covrig din povestea mea cu ochi albaștri , canadiană lungă și voce firava….

Stațiile gândurilor

Tot ce am să-ți povestesc acum s-a întâmplat undeva spre sfârșitul de an.

Îmi luasem câteva zile de concediu, un rest de peste an și tot ce-mi doream era să mă trezesc târziu și apoi să hoinăresc aiurea pe străduțe ca și cum aș avea timp, tot timpul din lume.
Metroul care mă ducea de acasă spre Piața Romană era aproape gol, toate locurile de la capăt de rând pe care le vânez mereu erau libere, puteam alege după pofta inimii. M-am așezat și mi-au căzut ochii pe un domn cu părul cărunt, așezat pe rândul de vis a vis, un pic lateral față de mine.

Părea că citește ceva de pe niște hârtiuțe mai mici ca o carte poștală. Să fi fost cinci sau șase hârtiuțe pe care le tot parcurgea și le punea una în spatele celeilalte. Era vizibil emoționat, ridica din când în când ochii ca și cum repeta în gând ceva… apoi citea din nou. Foaie după foaie.

Preț de o stație m-am gândit că e o scrisoare de dragoste către o femeie pe care vrea să o cucerească sau de care s-a despărțit. L-am privit cu mult drag și-mi venea să mă ridic și să-i spun că la atâta emoție nimeni n-ar fi putut rămâne indiferent.
Ușile s-au închis, metroul a pornit mai departe, către o nouă stație. Domnul frumos îmbrăcat și-a șters cu mâneca fruntea iar foițele cu pătratele, tăiate dintr-un caiet de matematică, au continuat să fie învârtite. Una după alta. Înainte și înapoi.
Buzele se mișcau și ele un pic dar nu reușeam să prind niciun cuvânt de care să mă agăt.
Preț de încă o stație m-am gândit că poate e un discurs pe care urmează să-l țină undeva și pe care-l repetă să se asigure că va ieși impecabil. L-am admirat.

Când ușile s-au închis din nou, gândul că poate pe foițele de matematică e o rugăciune nu mi-a mai dat pace. Văzusem în metrou mulți oameni citind din cărțulii mici, de buzunar, rugăciuni. Mă gândeam că poate copiase rugăciunea pe hârtie să o aibă cu el, poate avea pe cineva bolnav, poate cerea un ajutor. Aproape că mi-au dat lacrimile.

Ne-am ridicat cam în același timp de pe scaun.
Și eu și domnul înalt, cu părul cărunt și haine alese coboram la Piața Romană. Am întârziat un pic ca să-l las înaintea mea spre ieșire și, în ultima clipă, înainte să le împăturească și să le bage în buzunar am zărit pe unul dintre bilețele câteva portative cu multe note muzicale mâzgălite și amestecate.

L-am urmărit un pic după ce am ieșit de la metrou. A luta-o pe străduțe, pe lângă fostul magazin Eva și la un moment dat mi-a fost clar că se ducea spre Ateneu.

Am zâmbit! Frumos zbuciumul unui artist. Seamănă și a rugăciune și a scrisoare de dragoste…

Despre daruri cu dichis

Citind o postare a lui Vlad Mixich (http://mixich.ro/secretul-pentru-cel-mai-frumos-cadou-de-craciun/) mi-am amintit și eu de un cadou frumos pe care l-am primit la un sfârșit de an.

Face parte din categoria darurilor care costă foarte puțin dar care, nu știu cum, reușesc să ți se lipească de suflet și să devină neprețuite.

Într-o cutiuță dreptunghiulară de carton, frumos ambalată și legată cu fundiță am găsit un soi de baghetă de zână făcută dintr-un pai (din ăla cu care bem suc (:-)) înfipt într-o steluță colorată, decupată din scârtâietoare. De baghetă era agățat un bilețel pe care scria: Zână dragă, am admirat mult toate lucrurile minunate pe care le-ai făcut anul acesta”

Poate oi fi eu mai sentimentală, nu stiu! Ce știu sigur e că acea cutiuță și bagheta magică din ea mi-au ramas in suflet.

Priceless!

Despre întâlniri de o clipă

Așteptam să trec strada spre Calea Moșilor când am văzut ieșind din clădirea Kilostop o fată tânără, cu părul lung și foarte mult kilograme în plus. Multe, multe.

Mergea încetișor, cu capul plecat, să nu o vadă nimeni și să nu vadă pe nimeni. Hainele de abia îi cuprindeau corpul, ghetele păreau și ele să fie prea strânse pe pulpă.

Aproape o ajunsesem, eram la doar doi păși în spatele ei când am văzut apropiindu-se din sensul opus o fetiță de vreo 7-8 ani, murdară și ciufulită, cu o rochiță ruptă toată și cu papuci care abia i se mai țineau de picioare. Cânta ceva lălăit, cu un zâmbet larg pe față, mișcând haotic din cap.

Când a ajuns în dreptul tinerei s-a oprit un pic, a mângâiat-o pe braț și i-a spus cu drag și cu blândețe, încercând să o privească în ochi: Ce frumoasă ești!
Tânăra a ezitat un pic neștiind ce să facă apoi și-a scuturat brațul ștergând parcă mângâierea fetiței și a trecut mai departe iuțind pasul.

Fetița ciufulită și murdară a rămas în urma ei privind-o, zâmbind și repetând din ce în ce mai tare: Ce frumoasă ești! Ce frumoasă ești!

Când tânăra s-a îndepărtat mult, fetița s-a răsucit pe călcâie și  și-a continuat și ea drumul si cântecul lălăit.

Pe tânăra noastră pe care crezusem că am pierdut-o in multime, am revăzut-o la câteva străzi mai departe. Stătea rezemată de un zid, cu capul în mâini, plângând.
Oamenii treceau în sus și-n jos pe lângă ea, fără să se oprească. Nimeni nu părea să o mai observe, fiecare era grăbit în drumul lui și-n viața lui.

Și, uite-așa, eu cred că întâlnirea aceea de câteva clipe, între două suflete, a fost ceva magic.
Și mai cred că fetița ciufulită și murdară a găsit, fără să știe și poate fără să vrea, calea către sufletul tinerei ce mergea prin lume cu capul plecat.
Poate a și schimbat ceva. Cine știe?

Despre dimineți…

Când stai la bloc și geamurile apartamentului tău dau spre un părculeț cu nisip, leagăne și băncuțe iar dincolo de părculeț se întinde șoseaua pe care circulă și tramvaie, zgomotele nu mai reprezintă vreo mare surpriză pentru tine.  Te obișnuiești cu tot, cu țipetele copiilor, cu vociferările bunicilor, cu motoarele motocicletelor întărâtate la greu, cu claxonatul isteric, cu huruitul roților de tramvai cu alarmele pornite de la câte o mașină în care a aterizat din greșeală o minge, cu lătrături aprige, certuri, râsete, muzică țâșnită din telefoane și așa mai departe.

La început totul pare un coșmar, dar, încet încet, filtrele minții se activează și începi să-ți construiești o liniște a ta. Reușești să dormi liniștit, cu geamul deschis chiar dacă o gașcă de adolescenți se hârjonesc zgomotos pe băncile din părculeț până târziu după miezul nopții.

Liniștea asta cultivată a mea a fost însă zdruncinată într-o dimineață când soarele tocmai se pregătea să răsară. Un zgomot ciudat pe care nu-l mai auzisem în față blocului m-a trezit. O vreme am rămas nemișcată în pat ascultând și încercând să mă dumiresc dacă e real. M-am dus încetișor spre geam și-am ascultat minute în șir. N-am văzut de unde venea dar nu mai era niciun dubiu. Cineva cânta un fel de doină, la o muzicuță. Sunetul aluneca într-un fel magic, printre ciripituri de păsări, lin și armonios, agățat de primele raze de soare.

Să fi fost tânăr? Să fi fost bătrân? Să fi fost femeie, să fi fost bărbat? Să fi cântat de dor, să fi cântat de drag? Nu știu.  Dimineața aceea mi-a rămas în minte și de atunci incoace, când mă trezesc, trag cu urechea spre geam. Păsările și cântul lor au rămas. Muzicuța însă pare că a plecat luând cu ea povestea ei pe care mi-ar fi plăcut să o aflu.