Pe pojghita

Aud parca tot mai des povesti despre masti, despre oameni ce sunt cu totul altceva decat par a fi si n-am cum naiba sa nu ma gandesc ca si mie mi se intampla, cand si cand, sa ma trezesc mergand nu pe teren solid cum credeam ci pe o biata pojghita de ghetata sub care musteste periculos apa.
M-am trezit pe pojghita in imprejurari foarte diverse si am avut din pacate si ocazia sa vad cazand, usor sau greu, fel de fel de masti.
Imi vin in minte nu stiu de ce, cateva experiente legate de medici pe care la inceput ii vedeam deschisi si buni, gata sa ma ajute pana in panzele albe daca ar fi fost nevoie dar carora incepeau sa le cada mastile imediat ce devenea clar ca “nu sar” cu nimic.
Imi mai amintesc ca am vazut crapand o gramada de masti de pe fetzele unor chelneri de pe la carciumioare de soi ce pozau in amabili si politicosi pana ajungeam sa le spun ca ciorba nu-i prea calda sau ca muschiul de vita e tare ca otelul.. La fel si la magazin cand ceream sa vad una sau alta iar vanzatoarea incepea sa-si arate coltii… Cu vecinii de la bloc idem. Frate de cruce parca esti cu cate unul pana incepe sa i se para ca e ceva vopsea de pe portiera ta pe masina lui…
Apoi, nashpa rau e cand se intampla sa crezi ca ti-ai gasit partenerul de afaceri “cel mai cel” din lume, cu care sa pornesti un business cum nu s-a mai vazut sau auzit, dar caruia, la cel mai mic “soc”, ii sarea vopseaua de pe fatza de nici nu-l mai cunosti…
Sa mai zic de colaboratorii “painea lui Dumnezeu” care cand simt ca nu mai au nevoie de tine isi iau traista-n bat si pe aici ti-e drumul? Sa aduc vorba de colegii de birou ce par prieteni pe viata dar care la prima adiere de vant te lasa cu fundu’n balta, sau de sefi in care-ti vine sa te increzi asa ca prostu’ dar de la care o iei peste bot cand ti-e lumea mai draga?
Basca uneori te mai trezesti pe pojghita si cand e vorba de rude sau si mai rau de prieteni pentru care ai fi bagat oricand mana in foc.
Cate si mai cate povesti din astea n-am auzit si eu si tu, si fir-ar sa fie pe cate dintre ele nu le-am si trait.
De-a lungul timpului am vazut doua tipuri de oameni, cei care atunci cand se rupe pojghita de gheata cu ei si ajung cu picioarele in apa se scutura simplu si trec mai departe dar am vazut si dintre cei care sufera, plang, isi pun intrebari, cauta explicatii, despica firul in patru si in general raman multa vreme uzi la picioare.
Nu stiu daca e neaparat mai bine de cei din prima categorie pentru ca, chiar daca suferi ca un caine, e imposibil sa nu inveti ceva dintr-o astfel de experienta. Despre ce e de invatat povestim alta data. Acum am 2 vesti pentru voi.
Vestea proasta e ca gheata se va tot rupe si ca in lumea asta in care traim pojghita se intinde parca mai mult ca niciodata.
Vestea buna e ca toti avem in viata noastra, oameni care sunt “teren solid 100%” oameni adevarati langa care nu riscam niciodata sa ajungem cu picioarele in apa. Oameni langa care ne putem obloji ranile, usca lacrimile sau picioarele ude, incarca bateriile pentru drumurile noastre prin viata.
Ca or fi parinti, soti, profesori, mentori, prieteni, iubiti sau altceva nici nu mai conteaza. Minunat e sa-i pretuim cat ii avem langa noi si sa ne bucuram stiind ca in viata nu mergem doar pe pojghita. Si la fel de minunat e sa ne dorim sa nu fim noi vreodata doar o pojghita…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s