Despre stil…

Parcă aş zice că vecinii erau altfel pe vremea aia, veneau să-ţi ceară o linguriţă de zahăr sau o cană de faină, câte unii veneau la o cafea şi la o vorbă, se oferereau să-ţi dea o mână de ajutor dacă-ţi crapa o ţeavă, dacă săreau siguranţele, dacă se bloca yala sau mai ştiu eu ce şi în genere cam toată lumea era în relaţii bune cu toată lumea. Era şi o vorbă că ne avem “ca între vecini”.

Pe Madam Cojocaru, o fostă colegă de-a maică-mi, o numeam tot vecină chiar dacă locuia la o staţie de tramvai distanţă.

Venea des pe la noi, fuma ţigări subţiri şi lungi de la “pachet”, avea bijuterii vechi, boiereşti, îmbrăcămintea îi era atent aleasă şi-mi aduc aminte de mănuşile ei foarte fine din piele de căprioară, de hainele frumos cambrate cu guleraşe de blană, de cizmele cu toc şi de pălăriile întotdeauna frumos asortate. Madam Cojocaru era o doamnă. Avea o minunată artă a conversaţiei, se născuse într-o famile bună, se măritase cu un artist iar fiul ei devenise un muzician cu faima în Germania. La ea în casă mirosea frumos, a parfum fin, a tutun bun şi a prăjituri de mare soi. Nu ştiu cum naiba făcuse dar reuşise să înghesuie în apartamentul lor de 2 camere şi un pian cu coadă iar atmosfera era de-a dreptul boema.

Mesele la ei în familie erau întotdeauna nişte festinuri, Madam Cojocaru gătea ca un Mare Chef, delicatesuri de tot felul. Ani de zile caietul ei de reţete mi s-a părut cea mai mare comoară pe care o poate avea cineva şi nu ştiu de ce  speram în secret să mi-l dea mie într-o bună zi.

După ce a murit soţul ei, încet, încet, lucrurile s-au schimbat. Încerca să-şi menţină stilul de viaţă dar banii nu-i mai ajungeau deloc. Venea la maică-mea şi-i cerea împrumut din când în când. Pe la bloc începuseră să i se audă bârfe că normal că nu-i ajung banii dacă ea trăieşte pe picior mare doar cu muşchiuleţ de vită, căpşune şi brânzeturi albastre.

Madam Cojocaru dacă nu avea bani să-şi ia ceva bun, după pofta sufletului ei, prefera să nu mai mănânce nimic. Slăbise mult şi într-o bună zi s-a îmbolnăvit. Băiatul ei, muzicianul faimos din Germania îi trimitea nişte bănuţi să plătească pe cineva să aibă grijă de ea…dar vezi tu, nu era stilul ei să trăiască aşa şi după o vreme s-a stins.

Fiul ei s-a întors în ţară şi n-a mai plecat. Am auzit că de singurătate şi tristeţe se apucase de băutură şi după un an doi a murit şi el. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu casa ei, cu pianul cu coadă şi cu caietul de reţete.

Ştiu doar că într-o noapte am visat că venise la uşa noastră şi că mă întreba dacă n-am şi eu nişte prăjituri ceva.

Dimineaţă m-am trezit cu nostalgia  în suflet după o vreme şi după nişte oameni cum nu ştiu dacă mai sunt. M-am îmbrăcat şi m-am dus să iau prăjituri. Şi pentru mine şi pentru ea.

One response to “Despre stil…

  1. Chiar ma intrebam cand mai scrii ceva.🙂
    Frumoasa insemnare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s