Despre o foaie si niste cuvinte….

Cândva, pe la sfârşitul anului trecut, am văzut că se anunţă spectacolul Obsesii al lui Alexandru Tomescu. Nu-l mai vazusesm în concert dar ştiam ceva lucruri despre el. Ştiam povestea viorii Stradivarius, îl urmărisem în câteva interviuri, îmi plăcuse idea de a cânta la metrou şi în general îmi atrăsese atenţia abordarea lui uşor nonconformista în tot ceea ce făcea.

Mi-am luat bilete şi doar mult mai târziu am aflat că spectacolul era în beneficiul Special Olympics şi că Alexandru Tomescu chiar urma să însoţească delegaţia romana, în Coreea, la olimpiada.
În holul Operei jurnalişti, televiziuni, Cristian Topescu….

Am urcat, şi-am urcat şi-am urcat până am ajuns la locurile noastre. Mi se părea că balustradele scărilor de la balcon se cam mişcau, scaunul meu era uşor înclinat şi aveam senzaţia că stau în el că într-o găoace. Dacă stăteam dreaptă nu vedeam din cauza balustradei balconului, când am încercat să stau picior peste picior de înghesuit ce era totul mi-am rupt ciorapii… dar ce mai conta?

Sala se umplea greu. Balconul mai plin, jos în sala un pic mai gol.
La un moment dat a apărut pe scenă Cristian Topescu însoţit de Alexandru Tomescu şi de doi sportivi din delegaţia pentru olimpiadă. Special Olympics înseamnă copii cu dizabilităţi intelectuale.
Cristian Topescu a povestit o întâmplare de la o olimpiadă trecuta. În concursul de atletism, proba de alergare pe nu ştiu câte sute de metri, un baietel s-a împiedicat şi a căzut. O fetiţă cu sindrom Down s-a oprit să-l ajute. Apoi s-au oprit şi alţii. L-au ridicat şi au trecut împreună linia de sosire. În ce altă competiţie sportivă s-ar mai putea întâmpla aşa ceva – a întrebat domnul Topescu – iar sala a izbucnit in aplauze. Apoi cuvântul i-a fost dat tinerei sportive. O copila de 14-15 ani. Avea în mână o foaie de pe care a început să citească. La început mai bine apoi mai greu, silabisind, încurcându-se, repetând. Cristian Topescu privea liniştit înainte, Alexandru Tomescu la fel. În sală se lăsase o tăcere deplină.
Fata citea, citea cum putea, nici prin gând nu-i trecea să renunţe… Tineam pumnii strânşi pentru ea iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Mă gândeam la părinţii din spatele acestor copii, la munca lor de zi cu zi, la visurile lor, la dragostea lor.
Aş fi pus la gâtul fiecăruia dintre ei o medalie de aur!
Nu ştiu cum s-au legat gândurile în mintea mea dar ascultând-o pe copila aceea citind mi-am adus aminte de o fetiţă pe care am cunoscut-o demult, demult şi despre care nu mai ştiu nimic.
O chema Gina, stateam in acelasi bloc, eu la scara 2 ea parcă la 3 şi cred că era si un pic mai mică. Nu ştiu ce avea dar vorbea putin greu, avea o problemă la ochi si nici de mers nu mergea prea bine. Râdeau copiii de ea, n-o primeau în cercul lor sau o primeau pe termen scurt dacă venea cu ceva bun sau cu ceva de joacă… Eu mai vorbeam cu ea din când în când, mă mai întâlneam mai tarziu cu ea în tramvai, în drumul spre liceu, dar mare excepţie n-am fost nici eu.
Nu ştiu dacă Gina se supara vreodată, nu-mi amintesc. Stiu însă că venea, ne lua de mână sau de gât şi ne pupa.
Şi-uite aşa, în sala Operei, în atmosfera aceea încărcată de emoţii unde o fetiţă cu dizabilităţi intelectuale se ambiţiona să ducă la sfârşit citirea unui text, cu lacrimile atârnând de gene, mi-am amintit de Gina şi de un moment când, fără niciun motiv anume, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: “ Ce tare te iubesc eu pe tine Mariana…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s