O călatorie spre centrul sufletului

 

Trei revelaţii la capătul unui drum in Cappadocia

Episodul 1.  Alb- negru

Mă cheamă din când în când la el câte un drum. Mă trage din viaţa mea tihnită şi-mi aruncă în cale tot felul de indicii: o frântură de conversaţie, un titlu în ziar, un poster lipit pe un perete, o poveste pe un site. Şi uite aşa, dusă de val, mă trezesc la un moment dat în faţa porţilor drumului.

Aşa a fost  şi cu Cappadocia.  M-am simţit momită cu baloane ridicate la cer la răsăritul soarelui, cu oraşe săpate pe sub pământ, cu uliţe de ţară pe care trec maşini ce aduc cu vechile Dacii şi care ridică în urma lor nori de praf, cu peisaje ireale, amestecuri de civilizaţii şi munţi de baclava.

Inainte de a incepe povestea am să-ti spun că eu cred că sufletul nostru, si noi in general, suntem ca un fel de puzzle. Ne construim singuri, piesă cu piesă, din toate poveştile pe care viaţa ni le scoate în cale.

Iar Cappadocia, draga de ea, dincolo de tot farmecul ei neţărmurit, mi-a oferit in dar 3 povesti ce vor rămâne cu mine mereu.  Trei povesti simple care m-au făcut să fiu altfel după acest drum decât eram atunci când am plecat. Pentru că, nu-i aşa? Fiecare drum ne transformă un pic.

Prima poveste şi deci prima piesă din puzzle am cules-o într-un aeroport mic, Kaisery parcă se numea. Ne întorceam din Cappadocia la Istanbul. Era cald şi foarte aglomerat, o lume pestriţă zumzăia în sus şi-n jos: check-in, bagaje, paşapoarte.

În sala de aşteptare care era doar la un cordon distanţă, am remarcat o prezenţă ciudată. O mireasă musulmană. Era toată înfăşurată într-o dantelă înfoiată ce-i acoperea şi părul şi mare parte din obraji. Cred că venise după nuntă direct la aeroport de unde urma să plece cu soţul ei şi noua familie în alt oraş. În jurul ei câteva femei îmbrăcate în negru din cap până-n picioare vorbeau între ele, iar soţul se ocupa de bagaje.

Îmi aduc aminte că mireasa mi s-a părut a fi foarte înaltă şi că părea piedută  în rochia ei de dantelă albă în marea de văluri negre. Stăteam pe un scaun în sala de aşteptare şi o priveam. Părea singură şi se tot uita la familia ei lăsată dincolo de cordonul de trecere.

Acolo, fără să-i pese de aglomeraţia din jur, de ochii care o priveau curioşi, o puştoaică de 12-13 ani plângea în hohote. Cred că era sora miresei. Plângea din toţi rărunchii şi striga ceva ce părea sfâşietor. Nu incerca nimeni să o opreasca sau să o consoleze. Fiecare îşi vedea de treaba lui, femeile din noua familie a miresei continuau să povestească ceva între ele, soţul tot aranja bagajele, călătorii stăteau la cozi, poliţiştii verificau actele în timp ce puştoaica de dincolo de cordon continua să plângă în hohote, să strige cu mâinile întinse şi să o implore pe sora ei să nu plece. Iar mireasa noastră, înaltă şi albă, nu schiţa niciun gest, impietrită  în noua ei lume şi-n noua ei viaţă.

Acolo, pe scaunul din aeroport pe care am stat privind povestea, am simţit cum viaţa îmi pune în mână o nouă piesă din puzzle. O piesă despre emoţii.

Puştoaica aceea pe care am văzut-o plângându-şi în hohote durerea fără să-i pese de toată lumea din jur m-a făcut să mă gândesc la nenumăratele baraje pe care le-am ridicat de multe ori în calea lacrimilor, la unghiile înfipte în palmă ca să nu dau drumul nervilor, la bucuriile strunite parcă prea mult.

Şi uite-aşa, mi-am promis atunci că o să plâng de o să rup ori de câte ori o să-mi vină să fac asta şi că dacă o să-mi vină să mă tăvălesc pe jos de bucurie chiar aşa am să şi fac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s