Category Archives: Uncategorized

Permanentul și scorțișoara

Sunt în metrou, pe scaunul din dreapta mea stă un tânăr subțirel, poartă panataloni de doc deschiși la culoare și tricou roșu. În mână are o pungă cu un covrig presărat cu semințe de floarea soarelui.

Covrigul lui, ca toți covrigii, miroase în mod ciudat a soluție de permanent cu care își făceau, pe vremuri, doamnele părul creț. Ori de câte ori mă întâlnesc cu mirosul de covrig, gândul mă duce la soluția de permanent.

În dreapta tânărului stă o ea. Poartă blugi frumos rupți în genunchi, tricou alb, converși albi și ei pe care-i văd bine pentru că deși e aglomerat, ea stă picior peste picior și mișcă ritmic din piciorul de deasupra. În mână are o pungă de hârtie maronie din care ridică un ștrudel si mușcă copios din el . Mirosul de scorțișoară ajunge până la mine. O șuviță de miros de permanent, una de scorțișoară. Combinația nu e una reușită, mă străduiesc să desfac din împletitură șuvițele și să le las să ajungă la mine  una câte una.

El mănâncă tacticos, strecoară două degete în punga de hârtie, rupe câte un tentacul al covrigului, și il bagă discret în gură. Îi văd maxilarul lucrând. Apoi degetele pipăie în pungă un nou tentacul, il rupe ușor și il duce rapid la gură.

Lângă el, ea mănâncă serios, cu mușcaturi mari. Firimiturile de aluat crocant i se așază în poală. Preț de câteva înghițituri, până spre finalul strudelui, pare că nici nu le observă iar atunci când o face le scutură viguros în stânga și în dreapta. Multe sar pe pantalonii lui de doc iar el discret, după ce și-a șters precaut o mână pe alta să nu fi rămas vreo urmă de covrig pe degete, le da ușor jos. Pantalonii au fost salvați.

Fata e în lumea ei. O nouă mușcătură, noi firimituri pe fustă și, în final, punga de hârtie strânsă zgomotos în pumn până aproape nu se mai vede.  Se mai scutură un pic apoi se șterge atentă la gură să nu-i fi rămas ceva acolo. Curată o dunguliță de ruj ce se luase de pe buze pe dosul palmei.

Dă jos și el discret, de pe pantaloni, ultimele firimituri, cu gesturi stângace ca și cum s-ar simți vinovat sau ca și cum ea ar putea să fie deranjată de asta.

Să tot fi trecut vreo  patru stații de metrou de când asistam la spactacolul mâncatului din pungă. O pungă cu miros de permanent, alta cu miros de scorțișoară. Unul mâncând discret, altul voluptuos. Unul cu grijă, altul fără.

“Permanentul” a coborât curând, știam sigur că în punga lui mai rămăseseră niște semințe de floarea soarelui căzute de pe covrig. Știam sigur că nu va trece mult până când își va da capul pe spate și va lăsa să-i curgă în gură toate semințele din pungă. Știam că-mi place și mie să fac asta.

“Scorțișoara” a mai mers cu metroul mult și bine. Când am coborât eu, ea stătea în continuare relaxată, picior peste picior, cu ochii în telefon..

Între “Permanent” și “Scorțișoară” ar fi putut să fie mai mult, mult mai mult… dar în afară de un pic de zahăr pe pantalonii lui, n-a fost, de fapt, nimic.

 

 

Reclame

Universul este un fel de Pizza Hut

În dimineața asta, pe parcursul a vreo 6-7 stații de metrou, un individ slăbuț, cu cămașă înflorată și bandană îi explica în engleză, unui alt individ, cu plete, barbă până spre jumătatea pieptului și o pălărie țuguiată, ceva despre Israel, Egipt, faraoni, preoți, zei, Dumnezeu etc.

Era aglomerat în metrou, om lângă om, dar el gesticula amplu și vorbea atât de tare încât engleza lui teatrală cu accente și intonații stranii se auzea la cel puțin 10 oameni distanță.

Lumea în jur se uita mirată, cărțile se retrăgeau în genți, nimeni nu s-ar mai fi putut concentra la citit, până și jocurile de pe telefoane păreau să fi luat o pauză în timp ce omul cu bandană părea de neoprit în pledoaria lui.

Interlocutorul lui era însă sceptic, nicio explicație nu era pe gustul lui, nimic nu părea să-l convingă iar asta îl întărâta și mai rău pe povestitor.

La un moment dat l-am văzut ridicând brațele, ca într-un moment de iluminare, și oferind exemplul devastator:

“Look, imagine God is like a pizza”/ “Uite imaginează-ți că Dumnezeu este o pizza”

“A pizza?” / O pizza? a întrebat neîncrezător omul cu pălăria țuguiată

“Oh, yeeees, a pizza and imagine the angels are the toppings”/ “O, da. O pizza și imaginează-ți că îngerii sunt toppingul”

“Wow, I get this with the pizza” / “Wow, înțeleg asta cu pizza” a răspuns dând din cap neîncrezătorul.

“And we all have a small piece of pizza, man. And guess what?” “Si toți avem câte o bucată mică de pizza, omule. Și ghici ce?” și aici povestitorul cu bandana, cu genunchii usor flexati, gura deschisa si zambetul pana la urechi a ramas ca intr-un stop cadru așteptând reacția și raspusul celuilalt:

“What?” / “Ce?” a întrebat acesta curios

Brațele povestitorului s-au deschis din nou, larg, lovind oamenii din jur, pieptul i s-a umflat iar din străfundul sufletului sau a erupt răspunsul exact când trenul ajunsese la capătul liniei:

“Pizza is infinite…”

I-am pierdut în mulțime, nu mai știu cum a continuat discuția dar mai ales nu știu cum o să-mi mai comand eu vreo pizza de acum încolo.

Ajunși la finalul povestirii tot ce ar mai merge spus este, cred, un Doamne Ferește (:-)))

Pe jumătate cântec (la Odeon), o piesă despre care auzisem și calde și reci (mai multe calde totuși)

Nu mă dau neapărat în vânt după spectacolele “One woman / man show” dar atunci când îmi ies în cale, le dau totuși o șansă.

Așa am dat o șansă spectacolului “Vivien Leigh – Ultima conferință de presa” de la TNB cu Lamia Beligan și spectacolului “1000 de motive” cu Florin Piersic Jr. de la Point. Ambele spectacole mi-au plăcut foarte mult. De la “1000 de motive” am păstrat un bilețel pe care l-am primit la intrarea în sala de spectacol. Pe el scrie un număr și un motiv pentru care viața merită trăită: “crema de zahăr ars”. Am fost imediat de acord  că ăsta este un motiv foarte bun.

Mai vânez cel puțin două spectacole de genul “One woman/ man show”: “20 de ani în Siberia” la TNB cu Amalia Ciolan și “era OK și la 60” cu Răzvan Vasilescu.

Dar să revenim la “Pe jumătate cântec”, despre care am să-ți spun că este singurul spectacol de teatru care m-a făcut să plâng. Nu că m-a întristat și că erau să-mi dea lacrimile ci că pur și simplu m-a făcut să plâng. Cu lacrimi. Adevărate.

Cu actrița Anda Saltelechi mi s-a întâmplat ce mi se mai întâmplase înainte cu câțiva actori: Ciprian Nicula, Richard Boznovski, Mihaela Trofimov, George Costin, Andrei Hutuleac.   M-au lăsat mască, m-au făcut praf, m-au cucerit  total și m-au făcut să tot caut să-i revăd în alte spectacole.

În “Pe jumătate cântec”, Anda Saltelechi spune poveste unei fete, de la 5 la 33 de ani și este atât de credibilă în fiecare dintre cele 7 sau 8 tablouri din care este construită piesa încât parcă n-ai fi în sală ci undeva pe un scaun din casa și din viața ei.

Joacă îmbrăcată ca un copil, cu rochiță și pampoane, apoi cu sarafan de școală, când se face mai mare e îmbrăcată ca o adolescentă, într-un alt tablou se dezbracă la pielea goală, apoi ne aduce în fața ochilor “o dansatoare” urmată de o nevastă și apoi de o mamă. Joacă fata asta în toate felurile posibile. Majoritatea poveștilor sunt dulci-amare, spre final mai mult amare.

Flăcăruia pâlpâitoare a speranței nu se stinge insă niciodată de tot. Și asta e așa, un fel de pansament la tot ce se întâmplă.

Cred că mulți dintre cei din sală au rezonat pe parcursul piesei cu un anume moment pe care l-au trăit și ei într-un mod similar,  poate unii au uitat din când în când (sau poate des) să se mai pună și pe ei pe primul loc în viața lor și au tot stat, cum zicea Francesca din piesă, “La coadă la propriul suflet”, poate alții au lăsat, cum tot Francesca zicea, ”sa le putrezească visurile în suflet și să-i imbolnăvească”, poate unii au amânat mereu să facă ce le place și au crezut că mai e timp (și poate n-a mai fost), poate nu s-au opus când au fost duși de viață pe drumuri care nu erau ale lor, poate n-au luptat, poate câte un pic din toate. Cine știe?

La sfârșit, Francesca plângea. Am plâns și eu cu ea.

Când aplauzele de final au început să curgă, Anda Saltelechi  încă nu-și revenise.  Pielea personajului se ținea în continuare strâns de ea. Ochii ei erau în continuare în lacrimi. Și ai mei la fel.

O doamnă din primul rând, cuprinsă de emoția momentului, și-a scos brățara frumoasă, de lemn și i-a întins-o Andei Saltelechi. După o secundă de uimire, aceasta a luat-o și și-a pus-o pe mână. A acoperit-o apoi cu mâna celalaltă, cu tandrețe, cum acoperi ceva drag.

N-am mai văzut asta niciodată. Am văzut oameni cu flori, am văzut oameni cu cutii de bomboane dar pe cineva căruia să-i vină, să-și smulgă brățara de la mână și să i-o dea celui de pe scena, asta n-am mai văzut.

Si un gând final: “Pe jumătate cântec” mi s-a părut a fi sinonim cu “Pe jumătate viată”.

 

Încă 5 piese de teatru (din București) pe care mă bucur că le-am văzut

Continui lista pieselor de teatru bune din Bucuresti, pe care o găsesti aici cu incă 5 piese.

Va mai veni incă o listă in curând (😊)

  1.  UFO-TNB

După ce am văzut  la TNB “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul noptii” și am fost cucerită total, am vânat bilete la UFO și am avut  așteptări până la cer și înapoi.

Știam cam ce magii poate să facă Bobi Pricop și cum creează o întreagă nebunie de-ți taie respirația doar din lumini și din iluzii optice, într-o scenă fără décor. În plus, orice are o legătură cu SF-ul, directă sau  indirectă, mă atrage irezistibil.

Dar piesa nu este despre extratereștrii și farfuriile lor zburătoare așa cum ni le imaginăm  ci despre altfel de extratereștrii, unele senzații și emoții neprețuite cu care parcă tot mai rar ne întâlnim și de care devenim străini astfel încât atunci când dăm de ele si nu le mai putem evita viața devine altfel, sau nu viața devine altfel ci noi devenim altfel.  Ca după o întâlnire de gradul 3.

Minunat spectacol.

  1. Jurnalul lui Robinson Crusoe– Teatrul Odeon

Robinson este un spectacol pe care ori o să-l iubești ori o să strâmbi rău din nas. Eu l-am iubit. Este atât de neobișnuit totul încât pentru mine a fost o mirare de la început la final.

Decorul îți creează o iluzie foarte marină, de apă și pământ (ca doar e vorba musicalul după Insula de Gellu Naum) sau poate de acvariu (intr-un fel lumea privită ca un acvariu), actorii sunt îmbrăcați și arată a rockeri, muzica Adei Milea e tot așa, un fel de rockareala, se dansează, se cântă, toată atmosfera este ceva cu care eu nu m-am mai intâlnit până acum (:-)).

Dintre toate spectacolele care m-au surprins (includ aici pe cele ale lui Bobi Pricop, pe cele cu decoruri extravagante de la TNB gen “Vizita bătrânei doamne” sau “Regele Lear”, câteva de la Bulandra foarte originale “Car(o)usel”, “Omul cel bun din Seciuan”, sau de la Teatrul Mic “Hotelul dintre lumi”  etc, etc), «Robinson »  e totuși pe locul 1. Poate de la combinația cu muzica. Poate de la costume, nu știu. Știu doar că am plecat cu zâmbetul până la urechi fredonând câte un refren amuzant din piesă. Vezi un pic de atmosfera aici.

George lângă mine cam strâmba din nas. E așa cum ți-am spus: ori îți place ori nu-ți place.

 3. O intervenție – Teatrul Act

Am văzut câteva piese minunate la Teatrul Act. Am coborât de dragul lor ca minerul în măruntaiele pământului, pe scărița în spirala ce duce la subsolul blocului spre sala cu vreo 100 de scaune de la Act. M-am gândit că dacă – Doamne fereste – începe vreun cutremur n-am nicio șansă să scap. Voi fi și moartă și îngropată dar asta nu m-a oprit deloc să mă duc acolo. Nu mă va opri nimic nici pe viitor pentru că am de gând să văd cam tot ce se joacă acolo.

Din ce am văzut la Act cel mai mult  mi-a plăcut “O interventie”. Mi-a plăcut mai ales pentru Ana Ularu care joacă foarte bine, este atât de credibilă încât la un moment dat, spre final, eu care stăteam în primul rând am avut imboldul să mă ridic de pe scaun și să mă duc să o opresc din acțiune. Impulsul ăsta nu l-am mai trăit la nicio piesă de teatru.

E poate “de vină” spațiul intim de la Act unde totul se întâmplă atât de aproape de tine. Îmi aduc aminte că am rămas în București într-un weekend ce era destinat muntelui special pentru acest spectacol si mai mult de atât m-am dus singură să-l văd.  Nu mi-a părut rău nicio clipă. Fata asta, Ana Ularu, este o flacără.

  1. La Țigănci – Unteatru

La Unteatru e, într-un fel, ca la Teatrul Act cu deosebirea că nu cobori în subsoluri ci cumva urci în poduri. Dar am mai scris despre spațiul de la Untetaru aici, nu reiau.

La Unteatru l-am descoperit pe pe Richard Bovnoczki și l-am tot admirat și urmărit prin diverse piese de atunci încoace. Foarte bun actor. Foarte, foarte bun. Am văzut piesa “La tiganci” într-o perioadă în care se făcuse cald rău afară și era cald și în sală.  Richard Bovnoczki era îmbrăcat cu cămașă și haină, parcă avea chiar și cravată, curgeau apele pe el, curgeau  și pe mine în sală și cu toate astea atmosfera mi s-a părut absolut magică. Din două uși și din câteva elemente de decor s-a construit o lume, reală și fantastică in același timp așa cum este și piesa lui Eliade.

Ce bijuterii de piese se joacă la Unteatru!  Toată admirația mea pentru Andreea și Andrei Grosu, patronii de la Unteatru (ei sunt, printre altele, și cei care au regizat “Regele moare” la TNB).

Încă n-am văzut acolo ceva care să-mi displacă, toate mi-au plăcut mai mult sau mai puțin. La țigănci mi-a plăcut mult.

  1.  În vizită la Domnul Green – Teatrul evreiesc de stat

La TES n-am ajuns prea des și-mi pare rău pentru că am auzit că se joacă acolo câteva piese de tot dragul. Spațiul este frumos, refăcut, parte din el seamănă a muzeu sau a sală de expoziții. M-a copleșit atmosfera, mi-au plăcut oamenii eleganți (parcă mai eleganți ca în alte părți), m-am răsfățat în  fotoliile ce parcă le bat la confort pe cele de la Metropolis iar piesa m-a făcut să o pun pe lista mea de piese iubite.

Durează doar un pic mai mult de 1 oră spectacolul. Pe domnul Virgil Ogășanu il urmăresc cu drag de o viată intreagă, imi place și Tudor Istodor dar cumva a fost în umbra maestrului Ogășanu. Piesa merită văzută iar combinația cu spațiul refăcut al Teatrului Evreiesc de Stat este în sine o experiență de neratat.

 

Hei, Markus

Nu știu cum se face că din ultimele călătorii am reținut mai mult oameni decât locuri.
Mi-a spus odată un înțelept că asta mi s-ar întâmpla pentru că fiecare luăm din călătorii ceea ce ne trebuie. Dacă ai nevoie de culori și de forme, mi-a zis, poate o să reții în primul rând apusul și munții, castelele și iarba, dacă îți sunt necesare miresme o să-ți aduci aminte mai întâi cum mirosea ploaia, iar dacă nevoia ta e de oameni și de povești asta vei aduce cu tine cel mai mult.
Acum dacă o fi sau n-o fi așa, chiar nu știu.
Uite, aș putea să-ți povestesc despre un oraș foarte pitoresc, cu străduțe înguste care parcă toate urcă, cu muzică răsunând seara de peste tot, cu tramvai, castele, turnuri, forturi și prăjituri delicioase și, cu toate astea, prima amintire care-mi vine în minte de acolo este despre un om al străzii ce stătea cocoțat pe soclul unei statui a unui poet ce a trăit pe la 1500. Poetul părea în mijlocul unui discurs prietenos, cu o expresie a feței veselă și o mână întinsă spre mulțime.
Omul despre care îți spun urca zilnic pe soclul statuii și ținea cu grijă mâna acesteia. Făcea asta zi de zi, ore în șir, într-o căldură toropitoare, protejat doar de un pic de umbră dată chiar de statuie. Din când în când cineva îi întindea și lui o mână iar acela era singurul moment în care lăsa palma statuii și strângea zâmbind mâna omului. Apoi își relua treaba cu seriozitate. Nu știu de ce o făcea, mă gândesc că poate se săturase de singurătate sau poate îi era dor să țină de mână pe cineva. Sau, cine știe, poate i-o fi fost de ajuns cât timp nu-l văzuse nimeni.
Aș mai putea să-ți povestesc de un alt oraș, cu un pod foarte înalt de pe care vedeai până hăt departe, un oraș cu case de vinuri înșirate unele după altele de-a lungul râului, cu piațete pline de muzică și flori, cu un vin dulce și bun și cu o gară placată ca în povești cu faianță alb albastră dar, ori de câte ori îmi vine în minte numele acelui oraș, prima amintire care iese la suprafața este cea a unei femei și a unei biserici.
O biserică frumoasă în care intrasem ca să ne mai răcorim un pic. Înăuntru câțiva turiști japonezi făceau poze și șușoteau între ei arătând una alta spre pereții bisericii. Câțiva se așezaseră pe băncuțe să-și mai odihnească picioarele, alții se plimbau de colo colo. La un moment dat, undeva, într-un lateral al bisericii, am văzut pe un postament de piatră un fel de sicriu de sticlă cu o statuie a lui Cristos în mărime naturală, plin de răni așa cum trebuie să fi fost când l-au dat jos de pe cruce. Trântită pe postament, cu mâinile pe sticla sicriului o femeie plângea atât de amarnic încât și hainele păreau să se zguduie pe ea. Spunea ceva pe limba ei, ceva de neînțeles pentru mine. Din când în când auzeam “O, Dio mio” apoi rostul vorbelor se pierdeau în rafalele de plâns. N-am știut ce să fac, am pășit în vârful picioarelor pe lângă ea și m-am strecurat afară din biserică. După mine a ieșit și grupul vesel cu aparatele de fotografiat la gât. Nu știu dacă o observaseră și ei, poate că nu, într-un fel era atât de bine încadrată în decorul bisericii. N-am putut să o uit, o port cu mine așa cum era, întinsă pe un postament de piatră, plangadu-și tristețea și tot ce pot să sper e că într-o bună zi să am și curajul să o alin.
“N-ai de ce să faci asta” mi-a spus din nou cineva, sunt în viață tristeți necesare făcute să le trăim singuri, nimic nu ajută. L-am ascultat dar nu mi-a venit a-l crede și știu sigur că nici omul cocoțat pe soclul statuii nu l-ar crede.
Ultima poveste este una de iarnă. Ar fi o poveste despre zăpadă și despre cerul atât de albastru încât mă dureau ochii, despre mulțimile de schiori ce plecau în zorii zilei cu schiurile în spinare pentru a se întoarce spre amurg veseli și obosiți, despre petrecerile ce se țineau lanț, seară de seară, despre potecile abrupte pe care urcam de-mi ieșea sufletul de efort până la cabana din vârful dealului unde stăteam, despre piscină în care îmi petreceam zilele mele de neschioare, despre ștrudele și despre multe altele.
Dar de acolo m-am întors și cu o altă amintire stranie ce s-a așezat direct în vârful celorlalte amintiri.
Ninsese toată noaptea și poteca spre oraș era plină de zăpadă. Coboram cu grijă să nu-mi alunece picioarele și mă țineam atât de strâns de balustrada de fier încât simțeam răceala ei dureros, până la os. În dreptul ultimelor scări, înainte de coborârea spre stradă, era un mic cimitir. Cam 30 de cruci de metal, așezate pe trei rânduri, acum acoperite și ele de zăpadă. Doar vârfurile li se mai vedeau. Una singură, cea mai apropiată de scări avea zăpada în jurul ei dată frumos la o parte și o candelă aprinsă lângă ea. “Ce chestie”m-am gândit, cineva s-a trezit în zori, a inotat prin zăpada și a venit să curețe crucea și să aprindă candela. Gândul asta mi-a tot dat târcoale întreaga zi până când, spre amiază, a venit vremea să o iau din nou pe poteca spre cabană. Drumul era acum curat, în micul cimitir zăpada era dată la o parte.
M-am aplecat să văd mai bine crucea lângă care candela încă ardea. Markus, 31 de ani, mort acum 4 ani. Din fotografie zâmbea un tânăr, lângă cruce, într-o folie de plastic, erau câteva desene de copil. Am plecat alergând și am zăbovit doar la capătul scărilor ca să răsuflu, să mai privesc un pic cerul și să-mi trag lacrimile înapoi. Pe telefon am tastat numele de pe cruce, localitatea și anul. Ce ți-e și cu tehnologia asta, din cateav clickuri aveam în fața ochilor întreaga poveste, accidentul, numele soției, profilul ei de facebook, business-ul ei de patiserie din oraș, pozele copiiilor, pozele prietenilor. Mi-am amintit de ei toată seara dar n-am suflat nicio vorba, o astfel de poveste ar fi fost cu adevărat greu de înțeles. Zilele următoare mă simțeam ca și cum aș fi avut un prieten în stațiunea aceea, întrebam în gând: “Hei, Markus, ai idee unde este o poștă să pun și eu vederea asta”, sau “Hei, Markus, care restaurant e mai bun, ăsta sau celălalt?”
În ultima zi am trecut pe la patiserie și am sperat să văd în pieptul uneia dintre doamnele de acolo o plăcuță cu numele pe care-l știam dar niciun nume nu era scris nicăieri. Le-am privit lung și, în final, m-am dus către cea care mi se părea că seamănă cel mai mult cu pozele: “One ștrudel, please”. Mi-a zâmbit cu multă amabilitate, mi-a împachetat ștrudelul cu grijă iar în mintea mea se auzea: “Hei, Markus, ea este?” I-am mulțumit, am luat pachetul, am mai aruncat o privire și am plecat. În dreptul crucii candela ardea, mi-am luat rămas bun (Bye Markus) și mi-am început urcușul pe poteca spre casă. Sus, la capătul drumului, m-am așezat pe o bancă. Priveliștea era cu adevărat minunată, munții plini de zăpadă, brazii, turla unei biserici, cerul senin. Mi-am desfăcut ștrudelul și l-am mâncat. Niciodată nu mă simțisem mai vie și mai fericită ca atunci.

Top 10 piese de teatru din Bucuresti (care mi-au plăcut cel mai mult în 2017)

1. Crimă și pedeapsă (Teatrul Bulandra)
O bijuterie de piesă, pentru mine e cea mai bună piesă de teatru a anului 2017 și poate a ultimilor ani. Am vânat bilete luni de zile, sunt foarte, foarte greu de găsit pentru că se joacă rar, într-o sală foarte mică în care încap 100 de oameni sau poate chiar mai puțin. Actorii sunt toți la un nivel foarte înalt, n-aș putea spune că este unul mai bun ca altul. Marian Râlea, Marius Manole, Richard Bovnoczki, Vlad Logigan, toți sunt incredibili. Povestea este foarte bine spusă iar emoția pe care ți-o lasă în suflet este neprețuită.
M-aș duce să revăd piesa asta iar și iar. De sute de ori dacă s-ar putea.

2. Regele moare (Teatrul Național)
În mijlocul scenei Teatrului Național este delimitată o insulă, ca o sufragerie, în care se întâmplă aproape toată povestea, o poveste despre moarte, singura certitudine în viața noastră. Și cum toți murim înseamnă că și regale moare chiar dacă pare că îi e foarte greu să creadă așa ceva. Trece prin toate etapele durerii de la negare și furie până la acceptare.
Și uite așa, tu, rege sau regină a vieții tale, stai confortabil în scaun și te lași izbit din toate părțile de ideea morții. Ințelegând asta – că inevitabil o să mori – parcă știi (măcar atunci când ieși din sală) ce ai de făcut în viață ca să trăiești din plin, așa cum îți dorești, fără amânări și fără compromisuri.
Pentru cei care veți alege să mergeți să vedeți această piesă am o rugăminte: nu aplaudați decât la finalul finalului. Scena ultimă este de o emoție desăvârșită și are nevoie de liniște, o liniște totală.
Mariana Mihut și Victor Rebengiuc sunt geniali, îi iubesc mult. Pentru mine sunt neasemuiți.

3. Umbre (Teatrul Național)
Încă o piesă care-i are în rolurile principale pe Victor Rebengiuc și pe Mariana Mihut. O piesă zguduitoare ce te coboară în abisurile tristeții (până la lacrimi) pentru ca în final să-ți dea o rază de speranță. O piesă despre iubire în toate formele ei. Iubire cu “I” mare, foarte mare. Pe mine piesa nu m-a “dres” până la final. Am plecat cu sufletul făcut praf și chiar și acum când scriu parcă mi-ar veni să plâng un pic.
Te rog nu căuta multe informații despre piesa asta, farmecul este să te lași dus de poveste și să-i dai voie să se joace cu tine și să te surprindă așa cum dorește. Va merita fiecare minut pe care-l stai în sală.

4. Pe lacul auriu (Teatrul Bulandra)
Super piesă cu un alt cuplu de mari actori: Virgil și Valeria Ogasanu. O poveste despre trecerea timpului, despre o dragoste norocoasă ce durează o viață și despre câteva adevăruri pe care le știai deja că “sangele apă nu se face” și că prăpastia dintre generații nu e chiar reală (dacă ai văzut cândva filmul “On golden pond” cu Katherine Hepburn, Jane Fonda și Henry Fonda știi despre ce e vorba). Iubirea, ca întotdeauna, vindecă rănile pe care le provoacă poate fără să vrea. Și câtă nevoie avem nu doar de o iubire subâinteleasă și trăită în adâncurile sufletului ci de una scoasă la suprafața și exprimată. Frumos spectacol. Aș pune eticheta “Teatru adevarat” în dreptul lui și l-aș recomanda fără dubiu oricând, oricui.

5. Scaunele (Teatrul Bulandra)
Încă o piesă de Eugen Ionesco, montată de această dată la Bulandra. N-am ce să spun mai mult despre ea decât a spus Felix Alexa, regizorul spectacolului:
„Scaunele”-poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă să ne răscolească existența, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens și de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităti și a unui scop care să ne justifice viața. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face incă o ciorbă pe cinste, spune bătranul din piesă. Cinism salvator.” Felix Alexa
Oana Pelea și Răzvan Vasilescu sunt minunați, nici nu cred că ar fi putut exista actori mai potriviți pentru aceste roluri. Am plecat de la piesă promițându-mi că o să încerc să hrănesc cu tot felul de “bunantati” animalul ăsta ciudat care este “golul și scopul” astfel încât să pot spune și eu, la finalul vieții, că am făcut o ciorbă pe cinste (:-))

6. Regele Lear (Teatrul Național)
O montare spectaculoasă, cum numai în “Vizita bătrânei doamne” am mai văzut dar parcă Regele Lear a fost și mai și (:-)). Plouă pe scenă la propriu, Marius Manole circulă prin sală, pe spătarele scaunelor printre oameni și-și spune repricile de acolo, într-o altă scenă înoată (!) într-un bazin amenajat pe scenă. Absolut spectaculos, absolut grandios. Am pus piesa atât de sus în topul meu pentru nebunia de decoruri și pentru jocul actorilor, pentru un Mihai Constantin foarte bun și pentru un Marius Manole care merită toate laudele. Dacă nu știi povestea lui Shakespeare îți va fi greu să înțelegi ce să întâmplă și să reziști spre 4 ore cât durează piesa. Am auzit păreri variind foarte mult pe scala agonie-extaz. Eu rămân de partea extazului și zic că așa ceva chiar n-am mai văzut (:-)) ;

7. Molly Sweeney (Unteatru)
Oh, ce piesă este Molly Sweeney. Jocul Mihaelei Trofimov a fost parcă de pe altă planetă. O bună parte din spectacol parcă uitam să și respir. Povestea este cât se poate de firească, o nevezatoare căreia toți cei din jur se ambiționează să-i redea vederea. Soțul, doctorul, prietenii fac din aducerea luminii și a culorilor în viața lui Molly Sweeney scopul vieții lor. Dar viața ei? Ce va fi cu viața ei? Aceasta este întrebarea. Piesa se desfășoară pe fâșii, fiecare personaj spune povestea din punctul lui de vedere fără a interacționa cu ceilalți. De-a dreptul minunat spectacolul.

8. Vivien Leigh-Ultima conferința de presa– Teatrul Național
Un one woman show cu Lamia Beligan. Am ales piesa pentru că am iubit-o mult pe Vivien Leigh și cred că dacă ar fi să plec pe luna aș lua cu mine și filmul “Pe aripile vantului” ca să pot să trăiesc mereu cu speranța că “Tomorrow is another day”si că, orice ar fi, o pot lua mereu de la capăt.
Lamia Beligan joacă incredibil, tot respectul pentru ea. Povestea lui Vivien Leigh e și strălucitoare și întunecată și veselă și tristă, așa cum a fost viața ei;

9. Livada de vișini – Teatrul Național
Din nou o montare inedită a Teatrului Național. La început nici nu realizam în ce spațiu mă aflu, sala mare era acoperită integral de draperii uriașe iar pentru spectatori fuseseră așezate, direct pe scenă, scaune de plastic.
E incredibilă scena din sala mare a Naționalului, pare că permite orice montare, oricât de nebunească ar fi. Spațiul astfel creat e o livadă, cu pomi și cu ramuri de vișin înflorit atârnând peste tot din tavan. Piesa are scene de nuditate masculină și feminină al căror rol nu l-am înțeles pe deplin dar dincolo de asta modul în care este spusă povestea merită toată admirația.
Mi-a plăcut ce a zis regizorul David Doiashvili (el este regizor și la Regele Lear) despre piesă: „Acest spectacol nu are voie să fie o melodramă. Trebuie doar să ne deschidă ochii asupra unor adevăruri: sunt momente în care crezi că ești tanăr, că ai puterea să muți din loc munții, dar îți dai seama că ai imbătranit, că nimeni nu mai are nevoie de tine. Atunci înțelegi că ai avut viața în mâini, dar că, fără să simți, ai rămas de partea cealaltă a timpului, în afara vremurilor pe care le trăiesti și că nu mai ești de folos nimănui. Să râdem, așadar!” (am găsit pe Yorik.ro declarația lui).

10. Hughie-Unteatru
2017 a fost anul în care l-am descoperit pe Richard Bovnoczki. Îl mai văzusem în câteva piese dar nu știu de ce nu-mi atrăsese atenția într-un mod atât de evident ca acum. Poate spațiul de la Unteatru e “de vina” pentru că ai șansa de a fi la doar câțiva pași de actori, poate faptul că aici l-am văzut doar în roluri principale …nu știu. Știu doar că omul este extraordinar.
Povestea scrisă de Eugene O’Neille și regizată de Alexa Visarion poate e doar pentru avansatii în ale teatrului, nu știu, am auzit că unii s-ar fi plictisit. Eu nici n-am știut când a trecut timpul, povestea m-a copleșit total. Nici nu mai știam unde mă aflu la final.

Cam astea sunt top 10 piese de teatru pe care le-am văzut și le-am iubit în 2017 (le mai iubesc desigur și acum (:-)) Voi reveni cu încă 10 piese care mi-au plăcut, ca să ai de unde alege.

Primul film al anului 2018: „The station agent”

”The station agent” e primul film pe care l-am văzut în 2018. Mi-a venit așa, într-o doară, să caut filme pe tema “trips for self discovery” și mi-au căzut ochii pe el, într-o listă cu multe alte filme . Nu-mi spunea nimic (deși e un film din 2003), nu auzisem nimic de el și poate tocmai de aceea am zis să-i dau o șansă 😊
Povestea este despre câțiva oameni care au fiecare o durere a lui. Un bărbat ce suferă de nanism si care, atunci când singurul lui prieten moare, preferă să se retragă în solitudine ca să evite privirile curioase, comentariile, și glumele proaste pe seama lui pe care le-a tot experimentat o viață întreagă, o pictoriță cu sufletul făcut praf după o pierdere personală enormă, un vânzător de cafea și hot dog pe umerii căruia stă responsabilitatea unui tată bolnav, o bibliotecară implicată într-o poveste de iubire fără viitor, o fetiță negresă obeză ce își caută prieteni. La prima vedere ar părea o dramă dar filmul nu-și propune absolut deloc să-ți stoarcă lacrimi. E de fapt o curgere foarte firească a vieților lor, cu coborâri în absiuri și cu ieșiri la suprafață. L-aș descrie ca pe un film linisitit în care de fapt nici nu se întâmplă mare lucru, nimic nu e ostentativ, nimic nu e în plus. M-a dus cu gândul la povestea Vrăjitorului din Oz în care personajele se tot adună și merg împreună căutându-și leacul. Aici leacul este prietenia.
Bărbatul ce suferă de nanism este personajul principal al filmului, în jurul lui s-au tot adunat ceilalți cu poveștile lor.
E o bijuterie de film, am zâmbit de la început până la sfârșit dar nu cu un zâmbet de amuzament ci cu unul de încântare ca atunci când simți că ți se deschide sufletul și că asiști la ceva cu adevărat frumos.