Category Archives: Uncategorized

De ce îmi place Unteatru

De câțiva ani mă uit la filme pe bandă rulantă, 3-4 pe săptămână, uneori mai mult. Îmi iau laptopul în brațe, îmi găsesc un colț de canapea și mă las dusă de poveste. Nici nu mai știu dacă amorțesc sau nu, dacă mi se încinge laptopul pe picioare, dacă mi-e sete sau foame. Nu mai știu nimic.

Cu teatrul însă e o altă poveste, cumva chiar la polul opus.  Îmi plac sălile de teatru somptuoase, cu fotolii moi, confortabile, cu spații largi între rânduri ca să-ți poți întinde picioarele, îmi plac teatrele din clădiri frumoase ca bijuteriile cu foaiere largi și scene generoase pe care să poată fi pus orice decor, oricât de extravagant ar fi el.

Acum ceva vreme, a apărut în viața mea “Unteatru”. Cred că m-a momit cu “La tiganci” într-o vreme în care mi se făcuse dor de ceva povești cu mister.

L-am găsit într-o clădire care arată ca după bombardament, cu scări de dispensar de provincie iar la capătul lor cu ceva ce aduce a spațiu de concerte și a cafenea.

Undeva în stânga acestui spațiu e intrarea în sala de spectacol. Biletele sunt fără loc, stă fiecare unde vrea sau unde apucă. Cam cu 10 minute înainte de ora de începere a spectacolului se termină ceaiurile, berile sau cafelele și lumea se strange în fața ușii. La fix se intră, uneori se întârzie un pic.  În semiobscuritatea dinăuntru distingi câteva rânduri din scânduri, pe fiecare rând pot sta 10-12 oameni. Totul e mic, sala mică, scândura îngustă, scena cât o sufragerie un pic mai mare, decorul minimalist.  Vara curg apele pe tine, spre iarnă e frigut.  E tot ce aș fi jurat oricând că nu mi-ar plăcea și că nu m-aș duce.

Și uite că mă tot duc, spectacol după spectacol. După “La tiganci” a urmat “Hughie”, după Hughie a urmat “Molly Sweeney” și or să mai tot urmeze alte și alte spectacole.

În clădirea bombardată din care nimeni n-ar scăpa viu la vreun cutremur, în sălița în care ba e cald ba e frig și câteodată nici aer nu prea e, pe scândurile pe care nu stai deloc confortabil, se întâmplă un fel de magie.

Poate pentru că sala este atât de mică (și cel mai adesea nici nu este foarte plină) se crează în spațiul acela intim o conexiune specială între actori și spectatori. Niciodată, nicăieri, nu m-am simțit atât de prinsă în spectacol ca acolo.

In general stau chiar în rândul 1 și actorii sunt atât de aproape de mine încât i-aș putea atinge. M-am gândit mereu că dacă aș întinde mâna aș da de un spațiu cu consistență, ca o oglindă moale, cum sunt porțile de trecere între lumi din filmele SF.

Nu știu cum se descurcă oamenii ăștia de la Unteatru să pună în scenă spectacole pe care să ceară doar 20 și ceva de lei, să adune actori foarte buni (aici l-am descoperit în toată splendoarea sa pe Richard Bovnoczki în “La Tiganci” și în “Hughie”si aici m-a lăsat fără cuvinte Mihaela Trofimov în Molly Sweeney. Tot aici l-am reîntâlnit pe Constantin Cojocaru și mi-a plăcut enorm). Piesele lor sunt însă mai “de avansati” cum s-ar zice,  pentru oameni trecuți un pic prin teatru, dispuși să-și bage pielea la greu, să se lase atinși de subiecte profunde și bântuiți de întrebări.

De la Molly Sweeney de exemplu, nu știu cum am scăpat vie, jocul Mihaelei Trofimov a fost de pe altă planetă, o bună parte din piesă cred că nici n-am respirat.  Povestea e cât se poate de firească, o nevăzătoare căreia cei din jur se ambiționează să-i redea vederea. Soțul, doctorul și prietenii fac din aducerea luminii și a culorilor în viața lui Molly Sweeney scopul vieții lor. Dar viața ei? Ce va fi cu viața ei?  Aceasta este întrebarea.

Nu știu din ce trăiește și cum trăiește Unteatru dar sper să mai trăiască mult și bine pentru că am de gând să tot văd piesea colo.

 

PS: La Unteatru îmi mai place și dialogul ăsta:

“-Ce piesă vezi în seara asta? / La țigănci/ Ce mișto, unde?/La Unteatru/La ce teatru?/Păi la Unteatru/Păi și cum se cheamă teatrul?/Unteatru (:-))”

PPS: Ar trebui să spun și cum m-am îndrăgostit de Teatrul Act din care nu numai că n-ai nicio șansa să scapi la cutremur dar acolo ai fi și gata îngropat pentru că totul se întâmplă într-un subsol de pe Calea Victoriei  în care te strecori pe o scăriță în spirală. Tot așa, spațiu mic, rânduri de scândură. Acolo știu insă sigur că dragostea a început de la Marcel Iureș și de la Ana Ularu. Mai ales de la Ana Ularu. Pentru ei m-am dus pentru prima dată la Teatrul Act.

 

 

 

Anunțuri

Fiecare cu elicea lui

Ladies and Gentleman, e cam timpul să vă povestesc despre o nebunie de spectacol numit “Călătoria” care m-a lăsat într-un amalgam de sentimente din care nici eu nu mai stiu cum să mă extrag.
E posibil să-ți sune cunoscut numele spectacolului pentru că elementul său de senzațional are potențial să devină viral (:-)). Ei bine, este o piesă jucată în mare parte într-un autobuz etajat, model englezesc, care se plimbă preț de cam o oră între Piața Romană și Arcul De Triumf.
Eu am înțeles (și simțit) spectacolul ăsta ca pe o metaforă despre timp, despre trecerea lui și despre viață care e un fel clepsidră din care se scurge timpul.
Povestea se învârte în jurul unui ceasornicar și a nedumeririi lui când într-o bună zi se trezește cu o elice căzută în curtea sa. De ce un ceasornicar? Pentru că într-un fel toți suntem ceasornicarii propriilor vieți, jucându-ne cu timpul ce ne-a fost dat. Dar de ce o elice? M-am gândit că ar fi un simbol al energiei, al voinței de a pune lucrurile în mișcare. Cred că fiecare dintre noi primim la naștere câte o elice pe care o tot învârtim, așa cum ne pricepem, mai încet sau mai repede, mai cu spor sau mai fără și care ne plimbă prin viață, printre oameni, experiențe, învățături și trăiri de tot felul.
“Fiecare cu elicea lui” e o replică din piesă care mi-a rămas în minte.
Piesa e un ultim drum de suflet pe care ceasornicarul nostru, bătrân de-acum, îl face spre “casă”. Un drum presărat cu amintiri de locuri și de oameni ce i-au marcat viața. Mecanismul interior al ceasornicarului e stricat (ce ironie, nu? Tocmai al lui, cel învățat să repare mereu mecanisme) dar chiar și așa, bucuria lui la întâlnirea cu amintirile și agățarea lui de viață prin mici plăceri, cum ar fi dansul de exemplu, e emoționantă.
Piesa e a Teatrului Nottara dar începe în sală la Institutul maghiar, continuă în autobuz iar la final vom fi din nou la institutul maghiar (cred că nu se joacă la Nottara pentru că n-ar fi avut loc sa parcheze autobuzul in fata teatrului) . Montarea e spectaculoasă, se întâmplă lucruri în stradă, în Piața Victoriei, pe Kiseleff, prin zona Aviatorilor iar reacțiile oamenilor ce trec întâmplător prin acele locuri și figurile lor mirate, neintelegând ce se intamplă, sunt delicioase. E interesant deopotrivă pentru părtașii voit la eveniment (noi, cei din autobuz) și pentru părtașii involunar, de pe stradă. În autobuz se cântă, se dansează, vine poșta cu scrisori, actorii joacă când la parterul autobuzului când la etaj printre cei 37 de spectatori pe care îi și implică în spectacol.
Autorul piesei este domnul Constantin Abălută, poet și scriitor important, iar în piesă m-am bucurat mult să-l revăd pe domnul Ion Haiduc. Mi-a plăcut mult și Ioana Calota, o actriță minunat de expresivă (despre care habar n-aveam că este fiica cântăreței de muzică populară Floarea Calota).
Nu știu dacă să recomand sau nu spectacolul. Sigur, e partea asta inedită și spactaculoasă cu autobuzul în care se joacă o piesă (experientă pe care nu știu când și cum ai mai putea să o intâlnesti) dar dincolo de ea, e partea poetică și metaforică cu elicea, cu ceasornicarul, cu drumul, cu viața, amintirile și moartea.
Uneori buclele laterale ale textului mi s-au părut cam lungi, pe alocuri m-a și pierdut dar chiar și numai pentru gândul ăsta, că fiecare avem în viață elicea noastră, a meritat să trăiesc experiență acestui spectacol.
Si a mai fost o vorbă care mi s-a lipit de suflet, n-am reținut-o total dar era ceva de genul: “Când mă plimb prin unele locuri, praful copilariei mi se lipește de tălpi”.
Foarte frumos.

Cel mai frumos loc din lume este chiar aici.

Cred că singură nu mi-aș fi cumpărat niciodată cartea asta, poate pentru că îmi suna prea comercial titlul și prea “reading trap” dacă o exista termenul ăsta așa cum există “tourist trap” pentru restaurantele de pe afară care te atrag prin preț, prin decor, prin mărimea porțiilor sau a cocktailurilor dar în care, de fapt, mâncarea e de-a dreptul modestă.
Oricum, să nu mai lungim povestea, am primit cartea cadou. Am pus-o într-un colț al canapelei, într-un teanc de alte cărți și nu i-aș fi dat prea multe șanse până într-o bună zi.
Tocmai terminasem de citit “La sud de graniță la vest de soare” a lui Murakami și stătea la rând “In căutarea oii fantastice”. Parcă n-aș fi trecut imediat la o carte tot a lui. Ar fi mers o pauză, să se mai așeze și povestea și gândurile. E ca atunci când mănânci ceva ce-ți place și parcă ai vrea să păstrezi gustul cât mai mult timp.
Și atunci, în graba de dimineață, gândindu-mă ce carte să arunc în geantă pentru drumul cu metroul, mi-au căzut ochii pe “Cel mai frumos loc din lume este chiar aici”. Hai să-i dau o șansă, mi-am zis, și dacă n-o să-mi placă, mâine nu o mai plimb după mine. Dar cartea este foarte abil construită, te cam prinde de la primele pagini. Este scrisă în tandem de Care Santos (nu citisem nimic de ea) și de Francesc Miralles (nici de el nu citisem nimic), un domn despre care aflu că este nu doar scriitor și jurnalist ci se pricepe si la coaching și la literatură motivaționala. Cred că de aici începe farmecul cărții, de la tehnicile de coaching prin care te trece, îmbrăcându-le în povestea ce curge și te duce cu ea.
E o călătorie interioară pe care o faci pas cu pas, plimbându-te, în fiecare zi, împreună cu eroina poveștii, pe la mesele magice ale unei misterioase cafenele. O nouă zi, o nouă masă ce te provoacă la confruntarea unei povești din trecut, a unei spaime sau a unei emoții și la vindecarea prezentului. Am stat și eu cu Iris cea din poveste la masa trecutului, la cea a despărțirilor, la masa iertării și a speranței, la masa poeziei și m-am gândit că frumos ar fi ca din când în când să ne dăm timp, să coborâm în noi și să bem câte o ciocolată caldă la mesele din cafeneaua sufletului.
Și cum se întâmplă de obicei în coaching, pe Iris nu o învață nimeni nimic, găsește ea rând pe rând resursele de care are nevoie pentru a se vindeca. O vor ajuta mici indicii și întrebările potrivite puse la momentele potrivite.
Imposibil să nu te regăsești pe ici pe colo în poveste pentru că temele sunt universale (vindecarea de trecut , iertarea, dragostea, etc). Sigur îți vor rămâne în minte multe rânduri (vei avea poate chef să subliniezi câteva) iar printre ele va fi și povestea unuei fetițe care credea că nu o iubește nimeni și a unui papagal care a învățat într-un mod foarte special să spună “te iubesc”.
Când o să mă întreb de acum inainte ce cadou să iau unor persoane dragi, o să pun și “Cel mai frumos loc din lume este chiar aici” pe listă.
Își face treaba bine și se lipește de suflet.

Predictibil și zgândăritor

Mi s-au agățat de minte două filme cu care m-am întâlnit de curând și m-am gândit să le mai scot un pic la lumină aici.
Primul este un film portughez, ales așa, într-o doară, poate de dor de Lisabona sau poate din curiozitate pentru cinematografia portugheză pe care o cunosc puțin.
“Cats don’t have vertigo” (“Os gâtos nao tem vertigen” în original), este povestea întâlnirii dintre o doamnă de 73 de ani rămasă singură și un adolescent ce tocmai a împlinit 18 ani dar pe care nimeni nu-l dorește în viață lui.
Povestea e predictibilă de la primul până la ultimul minut, n-ai mari suprize, e gândită să umple sălile de cinema, să te facă să râzi și să plângi, pe alocuri e greu de crezut și exagerată, te mai lovești și de clișee, dar cu toate astea este un film absolut fermecător pe care l-am iubit din ce în ce mai mult pe măsură ce se derula.
Imagini pitorești din cartierul Alfama al Lisabonei, de pe o terasă înaltă cu vedere ce-ți tăie răsuflarea, muzica răscolitoare a Anei Moura, actori absolut incredibili (Maria do Céu Guerra și Joao Jesus pe care o să-i caut de acum înainte în toate filmele posibile). Totul mi-a părut delicios legat într-o emoție ce te ridică în aer precum un balon și te face să-ți crească inima.
Este un film despre nevoia de a fi iubit și de a dărui iubire, de a te revendica de la ceva și de a nu fi doar o insulă, despre prietenie, despre miezul de valori din noi, despre generații, despre Portugalia de azi și de ieri.
Nu are deloc o temă nemaivăzută și nemaiauzită (prietenia dintre doi oameni foarte diferiți ce nu par a avea ceva în comun o regăsești în nenumărate filme), dar puzzle-ul este atât de frumos aranjat încât îți vine să-l pui în ramă (sau pe rană (:-))
Și uite așa, eu care caut doar filme care să mă surprindă și să se joace cu mintea mea mă declar cucerită iremediabil de filmul acesta simplu, comercial și predictibil în care două “pisici” (una tânără și una “vintage”) nu suferă de vertij-ul vieții. L-am pus în topul preferințelor și mi-am comandat și CD-ul Anei Moura “Desfado” la care o să mă întorc ori de câte ori mi se face dor de Portugalia.

Cu al doilea film povestea este cu totul alta. E așa cum îmi place mie să fie filmul, uimitor și impredictibil. Să te uiți și să te tot uiți la el iar în minte să ți se învălmășească întrebări și stări despre care să n-ai habar unde te vor duce.
Sigur nu și-au propus să umple sălile de cinema cu filmul ăsta, bugetul e redus și-ți trebuie și ceva răbdare să-l vezi și să-l înțelegi. E un film mai de avansați să zicem, de iubitori ai unui fel de cinema care nu te distrează ci care iți pune o oglindă in față si te provoacă să te gândești la viața ta.
“After Life” film japonez din 1984 (în original Wandafuru Raifu), despre el e vorba.
Povestea e simplă, după moarte ai la dispoziție o săptămână să alegi cea mai frumoasă amintire, un singur moment din viață, cu care să rămâi pe veșnicie. Restul va fi șters iar tu vei rămâne să trăiești mereu în acea amintire.
Dar cum arată un astfel de moment și cât de ușor sau greu este să te decizi? Este un moment grandios sau un moment aparent banal? E legat de carieră și de zbaterea zilnică de a fi mai mult și de a avea mai mult sau nici pe departe? (:-))
Povestea nu se întâmplă nici în rai, nici în iad ci într-un fel de instituție simplă, austeră, care arată ca o primărie de sector (:-)), cu funcționari serioși ce au alocați fiecare câte 7-8 clienți pe care-i ajută să găsească momentul pe care-l prețuiesc cel mai mult. Odată găsit acest moment, funcționării îl transpun într-un film pentru ca oamenii să-l aibă în față ochilor. Caută decorul potrivit, locul potrivit, hainele, personajele, crează scriptul potrivit, gândesc efectele speciale ce vor da veridicitate amintirii.
Mi-a plăcut mult „After life”-ul japonez, m-a făcut să mă gândesc la minunăția vieții și la ce mă face cu adevărat fericită.

Atenție, se inchid ușile

Ca în orice dimineață, la metrou era aglomerație. Nici nu dispărea bine un tren de metrou și imediat peronul devenea plin din nou. Înainte să plec de acasă apucasem să citesc câteva pagini dintr-o carte și mă tot gândeam la ele așa că atunci când am zărit pe peron un loc pe un scaun m-am așezat și am scos cartea. Lângă mine un băiat citea și el ceva. Nu l-am văzut prea bine (nici nu aveam cum să mă întorc spre el fără să pară un gest ostentativ) dar am zărit niște pantaloni muștar și o cămașă gălbuie. Un băiat înalt, îmbrăcat bine care mirosea ușor a parfum.

Mi-am deschis cartea și m-am decis să nu plec cu primul metrou, să las să se mai ducă aglomerația și cu ocazia asta să mai citesc câteva pagini. Aveam timp, era încă devreme.

Când a ajuns metroul în stație lumea s-a înghesuit spre uși, băiatul de lângă mine s-a ridicat și el agale și s-a strecurat în vagon. În ultima clipă am zărit lângă mine, pe scaunul pe care stătuse el, un telefon. Am tâsnit spre vagon și din doi pași am reușit să-l prind pe băiat de braț (a tresărit speriat) și să-i intind telefonul. A rămas perplex. Mi-am tras mâna chiar când ușile se închideau iar el a mai apucat să spună “multumesc din suflet” iar apoi, pentru că nu-l mai puteam auzi, și-a dus mâna la inimă iar pe buze îi citeam „Mulțumesc” spus de multe ori. Cred că perspectiva că ar fi putut să-și piardă telefonul îl speriase ca naiba.

De partea cealaltă a ușilor, rămasă pe peron, dădeam din cap încercând să-i răspund la mulțumesc și îi făceam si eu semne cu mâinile că n-am făcut nimic deosebit. Trenul a plecat iar eu m-am întors la scaunul pe care îmi trântisem cartea.

Lângă mine, o bătrânică ce observase partea finală a scenei în care el făcea semne la inimă iar eu dădeam din cap a înțelegere, m-a întrebat ușor conspirativ: “E un băiat bun, nu-i așa?”

I-am zâmbit doamnei: “Nu știu dacă e bun, dar ziua lui sigur va fi mai bună” iar ea m-a aprobat gânditoare: “da, da, da…..”

Ce piese de teatru am mai văzut in ultima vreme (si care mi-au placut mult…)

1. O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții –TNB; Cu Ciprian Nicula

M-a emoționat subiectul și m-a lăsat fără cuvinte punerea în scenă. Cred că n-am văzut niciodată o ingeniozitate mai mare în utilizarea oglinzilor și a luminilor. În plus, băiatul ăsta, Ciprian Nicula, este aur pur. E piesa mea favorită, de departe.

2. O intervenție – Teatrul Act; Cu Ana Ularu și Lucian Iftime

De câte ori intru în clădirea (care mie mi se pare) șubredă unde este Teatrul Act, când cobor la subsol scara în spirala și când intru în sălița minusculă mă gândesc că acolo mi-aș putea afla sfârșitul fără vreun pic de speranță în caz de Doamne-ferește. Cu toate astea piesele de la Act au un farmec aparte. În “O interventie” Ana Ularu (o iubescpe fata asta!) este minunată. M-a făcut să-mi tremure sufletul pentru ea la finalul spectacolului când mi se părea că se pune într-un pericol real. Drăguță piesa, a meritat să cobor treptele în spirala și să-mi risc viața.

3. În vizită la Domnul Green – Teatrul Evreiesc de Stat; Cu Virgil Ogasanu și Tudor Istodor

Poate că sunt influențată de atmosfera de la Teatrul Evreiesc de Stat, de sala frumos refăcută, de fololiile confortabile și de holurile pline cu bucăți de istorie…cand pun piesa în topul preferințelor mele. Dar dincolo de farmecul locului e jocul magistral al domnului Virgil Ogasanu care face în piesa asta un rol ce i se potrivește mănușă. Și Tudor Istodor e bun dar parcă e un pic eclipsat (și cum naiba să nu fie?) de Virgil Ogășanu. Subiectul piesei e mereu de actualitate: întâlnirea dintre credințele și iubirile noastre și ce se întâmplă când una e mai tare ca alta.Toate cele 75 de minute ale piesei au fost o încântare;

4. 1000 de motive – Teatrul Point cu Florin Piersic Jr.

Point e un spațiu de teatru din zona celor fusion (J) ce combină o cafenea la parter cu o sală de spectacole la etaj. Sala e micuță, comparabilă cu cea de la Act dar e draguță și confortabilă. Piesa, un one man show cu Florin Piersic Jr., este foarte frumoasă. O listă nesfarșită si emotionantă de motive pentru care merită să trăiești. Un băiețel incepe lista asta pe la 7 ani si o tot continuă pe parcursul vietii. La inceput o face pentru mama lui, apoi o continuă pentru el. Motivele sunt pe măsura sufletului unui copil și cresc odată cu el. Este o piesă delicată și curată ce-ți merge direct la suflet și te face, când pleci de acolo, să-ți doresti să faci și tu o listă cu motivele pentru care merită să trăiesti.

5. Omul cel bun din Seciuan – Bulandra Grădina Icoanei; Cu Vlad Ivanov, adorabila doamnă Rodica Mandache, Daniela Nane, Ana Ularu etc.

De fiecare dată când vorbesc de piesa asta îmi aduc aminte cum mi s-a tăiat respirația când am intrat în sală și am văzut plafonul de deasupra scenei decorat cu maci. O grădină cu mii de maci atârnată de tavan ca semn al unei lumi în care totul e cu fundul în sus, o lume fără valori în care trei îngeri coborâți pe pământ se străduiesc din răsputeri să mai găsească și ei un om bun. Chiar dacă este vorba de un singur om (care să fie bun) misiunea lor nu e simplă. Oamenii buni sunt greu de găsit.

6. Mă tot duc – Teatrul Foarte Mic. Oana Pellea și Mihai Gruia

Oana Pellea are un loc foarte special in sufletul meu și de la piesa asta încoace îl iubesc și pe domnul Mihai Gruia. N-am ce povești, e o nebunie drăguță cu ei doi.

7. Carusel – Teatrul Bulandra Izvor. Cu Vlad Ivanov, Mirela Gorea, Alexandra Fasolă etc

Piesa începe din foaier unde este improvizat un fel de bâlci în care se cântă, se dansează, se râde, se spun vorbe de duh într-o atmosferă veselă, minunată. Te simți bine din prima clipă iar apoi când intri în sală povestea te duce cu ea. Scena e amenajată să continue și prin sală și asta te face să ai sentimentul că ești parte din bâlciul mai mare care e chiar viața. Dincolo de stratul colorat al piesei dai de un subiect profund, de o poveste între doi oameni ce se chinuie să se așeze într-o viață normală. Vlad Ivanov e un Liliom cu multe trăiri ce te urcă în caruselul lui și te tot învârte până când râzi și până când plângi de nu mai poți.

8. Rața Sălbatică – Teatrul Bulandra Izvor; Cu Victor Rebengiuc, ȘerbanPavlu, Gheorghe Ifrim, Adrian Titieni, Manuela Ciucur etc

Piesă de teatru adevărat, fără modernități și fantezii regizorale inutile. Lungă (spre 3 ore) dar genul de piesă de la care pleci cu întrebări și care te bântuie multă vreme după ce ai văzut-o. Până unde ne amestecăm în viețile altora și mai ales, binele pe care vrem să-l facem cuiva va fi cu adevărat un bine? O piesă frumoasă și profundă.

9. Regele Lear- TNB; Cu Mihai  Constantin, Marius Manole, Monica Davidescu etc

Chiar și numai gândul că Mihai Constantin  joacă rolul (Lear) pe care tatăl lui îl juca acum 46 de ani mi s-a părut irezistibil și m-a făcut să vânez bilete. Ce se întâmplă pe scenă e o nebunie, Marius Manole la un moment dat înoată (!) efectiv în niște bazine cu apă, pe scenă plouă cu găleata, tot Marius Manole aleargă peste scaunele din sală spre uimirea spectatorilor care se trezesc cu el aproape peste ei. Montarea e grandioasă iar mie întreg spectacolul mi-a plăcut mult. Prima parte este minunată, a doua parcă  scade un pic (unii zic că mult) dar trăgând linie e o experiență de trăit. Cred că doar la Vizita Bătrânei Doamne am mai avut sentimental ăsta că ceva mai grandios (:-)) n-am mai văzut. Acolo, pe scenă era construit un întreg oraș pe străzile căruia cineva se plimba chiar cu o motocicletă (:-)).

După Regele Lear nimeni n-ar trebui să-i mai zică lui Mihai Constantin “Ionica”(din Liceenii) pentru că băiatul ăsta a crescut mult. Și este leit taică-său și la figură și-îndrăznesc să zic – și la talent.

10.  Pe lacul auriu – Bulandra Cu Virgil Ogășanu, Valeria Ogășanu, Lucian Ifrim, Ana Ioana Macaria, Alin Potop

Ce piesă, ce piesă, ce piesă! Daca ai văzut „On the golden pond” cu Katherine Hepburn si Henry Fonda știi subiectul. Dacă nu-l știi as spune intr-o frază că este despre dragostea in toate formele ei și despre nevoia de a o dărui. O dragoste impărtăsită, clară, ca un luciu de apă ce nu lasă loc niciunei indoieli. Cei doi Ogășanu sunt incredibili, sunt pe scenă tot spectacolul, mereu in mișcare, neobositi si asta chiar dacă au o vârstă când (cum e o replică din spactacol) „lumânările de pe tort cântăresc mai mult decât tortul” (:-))).

M-am gândit odată  că dacă aș avea ocazia sa aleg un personaj din literatură cu care sa iau cina sau sa petrec cateva zile, acesta ar fi Printul Miskin. Acum știu și unde l-aș duce, pe malul Lacului Auriu.

Sita vietii

Dacă aș avea de citit 100 de cărți fără să le știu autorul și dacă printre ele ar fi amestecată o carte scrisă de doamna Ileana Vulpescu n-aș avea nicio dificultate sa o găsesc. Nici din 1000 de cărți nu mi-ar fi greu, ce zic eu din 100. E ceva unic în modul în care curge fiecare poveste, în șirul cuvintelor și în oful care plutește pe deasupra fiecărei pagini. Am citit ultima carte “Preludiu” pe îndelete și mi s-a părut ca o sită prin care se cerne o viață de om. Cerni și cerni, curge totul, curg zile și ani iar la final rămân în sită câteva iubiri și amintirea unor oameni a căror viață s-a impletit cu a ta. Le înșiri pe o ață, ți le pui la gât și asta e zestrea cu care pleci pe lumea cealaltă și cu care revii dacă mai revii. Nu pot să fac un clasament între cărțile doamnei Ileana Vulpescu, le iubesc pe toate. Știu de ce se numește “Preludiu” această ultima carte și la ce anume esteacest preludiu. Dar aș vrea să nu mă gândesc la asta. Deloc.